Am revenit pe ale noastre meleaguri. Cercetășia m-a purtat de astă-dată pe teritoriul Franței, la Vézelay. Federația Scouts d’Europe ne-a înaintat o spectaculoasă invitație de a participa la pelerinajul de la Bazilica Maria Magdalena din Vézelay, între zilele 28-31 octombrie 2016. A fost a 50-a ediție a acestui eveniment care are la origini dorința de reunire a țărilor europene, manifestată imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Onorați, subsemnatul și cu Vasile Nicoară Miron am acceptat invitația care avea să întețească focul interior, al prieteniei, al iubirii și al credinței divine.
Și încă mă mai gândesc că am fost într-un pelerinaj adevărat. Am simțit durere și m-am gândit la Isus. Ce simțeam eu era însă mângâiere pe lângă ce a simțit El. M-a întărit totuși. Rucsacul mi-a fost Crucea. Și așa e și în viață, trebuie să fii tare. Cu adevărat să fii tare. Să gestionezi rucsacul, să cari doar ce este nevoie, nu tot ce îți este servit în sec pe o tavă ruginită. Trebuie să te bucuri că îți duci povara. Să zâmbești când ești înconjurat de buburuze pe o pajiște. Să te bucuri și când ai greșit drumul, doar e o oportunitate să vezi lucruri noi. Pe ambele le-am experimentat în acest pelerinaj. Și m-am bucurat.
Erau momente când, prin pădure, mi se încețoșau ochii și simțeam că acolo cad. Acolo devin pământ. Redevin, de fapt. Simțeam că mă pierd și că existența mea nu va fi existat niciodată. Dar m-am rugat, am crezut și am mers mai departe. M-am bucurat cu alte cuvinte. Oricum asta ne e soarta, să redevenim o inexistență pentru ceilalți. Dar un om fericit, împlinit, devine, în inexistență, mai important, mai regretat, mai viu. Trăiește pentru ca în inexistența ta să simți, de fapt, vibrația infinitului spiritual și să te bucuri de alte și alte călătorii.
La sosire nu s-a înghesuit nimeni. Nu a fost despre cine ajunge primul. A fost un pelerinaj autentic. La fel ca viața noastră. Doar că uităm de multe ori că viața noastră e un pelerinaj, o simplă trecere pe lumea asta. Uitând asta, uităm și scopurile reale, neglijăm sufletul. Renunțând astfel la ele pierdem și autenticul. Și viața noastră devine o inutilitate stearpă. Iar eu nu vreau asta! Și o să lupt să nu fie așa. O să mă lupt prin ceva pentru nimic, prin totul pentru nimic sau prin nimic pentru totul. Îmi trăiesc viața autentic, mă bucur de Crucea mea, râd printre dureri și încerc să topesc ispita și păcatul. Totuși reușesc să mă bucur. Îmi aștept nerăbdător inexistența mea, cred că va fi mai bine. Dar contează ce va fi sau ce a fost, important e să trăiești acum. Și pentru a face asta eu îmi car rucsacul și zâmbesc!
Ştefan-Alexandru Stancu
