Sătui de retorica moralistă, fără un simț real al compasiunii, asfixiați de sfătoșenii gratuite sau de împliniri legaliste, rămânem în cel mai fericit caz creștini doar cu numele. În plus, orice constrângere față de reguli pare azi, mai mult ca oricând, o treabă suspectă.
Aici, pe pământ, viața depinde însă de echilibrul iertării și al compasiunii, de simțul dreptății și al adevărului. După ce trecem granița dintre adevăr și minciună, dintre binele pe care-l așteptăm și pe care nu reușim sau nu vrem să-l întoarcem celuilalt, avem parte de o răscolire tulburătoare a existenței. Păcatul ne împiedică să trăim armonia vieții și dreptatea ei, împreună cu semenii noștri, în spiritul Evangheliei și al poruncilor.
După cei treizeci de ani de viață retrasă, Isus își inaugurează misiunea publică, spunând: „Convertiți-vă, fiindcă Împărăția lui Dumnezeu e aproape!”. Secretul credinței depinde, așadar, de bunăvoința noastră de a reintra în joc cu Dumnezeu, de a ne reconsidera perspectiva și, mai ales, prioritățile. Numai că a constata ce ne ține departe de Dumnezeu și a da nume păcatelor noastre nu e chiar așa la îndemână! Chiar și pentru omul paralizat din Evanghelie – cel adus în fața lui Isus –, obosit să zacă (și, poate, să asculte predici inspirate), perspectiva iertării păcatelor pare complet deplasată. Isus va face însă ca însănătoșirea trupului bolnavului să fie „atestată” de vindecarea sufletului, prin iertarea lui Dumnezeu.
Iertarea păcatelor noastre prin moartea și învierea lui Isus rămâne centrul vieții credinței. Este Paștele lui Isus și al nostru. În Sfânta Liturghie, la Prefacere, când pâinea și vinul devin prin rugăciunea de consacrare a preotului Trupul și Sângele, sunt rostite cuvintele Domnului – „Luați, mâncați, …Trupul meu… se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”; ”Beți din acesta toți, acesta este Sângele meu… care pentru voi și pentru mulți de varsă spre iertarea păcatelor”. Timpul pregătirii de Paște devine vremea răscumpărării prin bucuria iertării și a milostivirii Domnului, alături de reconcilierea cu semenii. Altfel, la slujba de Înviere, a ne apropia să luăm lumină rămâne un gest pur exterior, lipsit de rezonanță pentru credința vie.
„Doamne, dăruiește-mi mie să-mi văd păcatele și să nu-l osândesc pe fratele meu” – spune rugăciunea din Postul Mare a sfântului Efrem. E semn că avem nevoie de mai puțină vorbărie și de mai multă tăcere…, ca să învățăm a pune degetul pe paraliziile noastre interioare. Împăcarea, măsura, căința, luciditatea nu le vom dobândi fără a ne călca pe inimă și a lăsa loc Cuvântului lui Isus. Lumina sosește nu din cauza abilităților noastre de a o cuceri, ci pentru smerenia de a o cere pentru bucuria dragostei Domnului și de a primi iertarea cu încredere că El nu a murit în zadar. Atunci Paștele devine viață, atunci trăim sărbătoarea Învierii!
+MIHAI, episcop
- Articol publicat și în Foaia de Postul Mare
