Thomas Morus nu este un personaj ingenuu. Tulburat de pătimirea pe care i-o rezervă tiranul, știe că oamenii nu întâmpină suferința, că durerea e copleșitoare și că harul credinței – cu toată măreția lui – nu explică tragedia durerii. Deși își pierde capul pe eșafod, lui Morus nu-i poate fi fi răpită integritatea încrederii în Dumnezeu. Aplecat, din tinerețe, asupra lucrurilor sufletești, reușește să cultive năzuințe temerare, fiind în stare să descopere înălțimile chiar și în lucrurile mărunte. Împărțind dreptatea în regat și obișnuit să facă apel la măsura judecății Evangheliei, Morus – lord cancelar al Angliei – recită zi de zi o rugăciune pentru a dobândi simțul umorului. Optimismul lui, așezat, asemănător cromaticii sunetelor de orgă, se regăsește în textul rugăciunii ajuns până la noi:
Doamne, dă-mi, te rog, o digestie bună…, dar și ceva de digerat. Dă-mi un trup sănătos, dar și buna dispoziție pentru a-l păstra așa. Dă-mi un suflet simplu care să știe prețui tot ce-i bun și care nu se sperie ușor când vede răul, ci găsește calea de a pune toate cele la locul lor. Dă-mi un suflet ce nu cunoaște plictiseala, cârtelile, oftările și văicărelile, nici prea multă grijă pricinuită de acel ceva ce pune opreliști, numit „Eu”. Dă-mi, Doamne, un sănătos simț al umorului. Dă-mi, te rog, harul de a nu mă lua prea în serios, pentru a afla un pic de bucurie în viață și să fiu în stare să o și împărtășesc.
Optimismul oferă chibzuință poftei de viață și dibăcia de a ochi conturul dintre bine și rău. Personal, sunt destul de melancolic, dar mă străduiesc să aflu voia bună în toate, știind că în demersul de a fi om calculat nu se pot aroga merite. A trebuit să învăț că încrederea în Bine are nevoie de apelurile constante la zădărnicia pe care noi, oamenii, o împărtășim. Spunând acest lucru, îmi amintesc cu drag de cineva din familie care nu făcea caz de credință. Dacă ar mai fi trăit, mi-ar fi repetat excedat, după obiceiul său: „Iată, încă o poveste de popi osteniți!”. Am fi conchis însă împreună că, pentru a nu ne resemna în fața perfecționismului perfid, optimismul (inspirat de instanțe exemplare!) poate fi o fericită consecință a luptei cu sinele. Depinde, așadar, și de noi să nu ne luăm prea în serios, pentru a afla un pic de bucurie în viață. Fiindcă a recunoaște partea favorabilă a lucrurilor și a o împărtăși nu e, în ultimă instanță, decât arta de a pune toate cele la locul lor.
– P.S. Mihai Frățilă
