În martie 1945, la ordinul lui Stalin, colonelul NKVD care conducea departamentul Cultelor în URSS a întocmit un plan al unui „atac global contra Bisericii Catolice și de creștere a rolului Bisericii Ortodoxe Ruse în lupta contra catolicismului”.
Sintagma „rolul Bisericii Ortodoxe Ruse” nu trebuie să inducă în eroare. După decenii de cruntă prigoană în Rusia (28 episcopi ortodocși executați, peste 1200 preoți uciși), acea „Biserica Ortodoxă Rusă” despre care vorbea documentul colonelului NKVD era epurată și refondată de Stalin ca instrument obedient aflat în mâinile sale. Persecutarea sau, după caz, aservirea bisericilor ortodoxe, lichidarea bisericilor catolice care depindeau de Roma în teritoriile controlate de sovietici erau doar etape ce vizau împlinirea țelului anticreștin al revoluției bolșevice, motivat de ură contra credinței.
În România, planul de „atac global contra Bisericii Catolice” a fost aplicat în 1948, după abdicarea Regelui, retragerea forțată a mitropolitului Moldovei, Irineu, și moartea Patriarhului Nicodim petrecută în februarie 1948. După dispariția acestor ierarhi ortodocși (care aveau relații normale cu Biserica Catolică), trecută la rândul ei printr-un proces de epurare, Biserica Ortodoxă Română din 1948 era cu totul diferită de cea din 1945. Partidul Comunist a anunțat asaltul printr-un discurs rostit de Gheorghiu Dej în 21 februarie 1948. A catalogat Biserica Catolică drept ultima piedică în calea instaurării democrației populare o situație care, spunea Dej, nu are cum să fie indiferentă nici conducerii Bisericii Ortodoxe, nici credicioșilor obișnuiți catolici.
Episcopii greco-catolici au înțeles rapid natura încercării la care erau supuși în 1948, că „trecerea la ortodoxie” era doar forma de manifestare a unui Rău propagat în lume de „fiii întunericului”, cum spunea Ioan Suciu. În 1917, la Fatima (Portugalia), trei copii păstori avuseseră niște viziuni tulburătoare în care Maica Domnului avertiza că Rusia își va răspândi erorile în toată lumea. În România, pentru episcopii greco-catolici nu era loc, nici vorbă de negocieri cu statul ori cu un instrument al acestuia, de schimbarea hainei confesionale pentru a păstra ceva, ci pur și simplu de ispita lepădării de credință – apostazie.
Tit Liviu Chinezu, episcop consacrat în clandestinitate, scria la izbucnirea persecuției, ca protopop de București:
Știm că am intrat în Săptămâna cea Mare. E vremea să ne împărtășim din patimile Domnului pentru ca Biserica să fie curată și fără prihană.
Anticipa calm și lucid lunile, anii și deceniile ce aveau să urmeze.
Acesta este contextul în care Iuliu Hossu, episcopul Clujului, și-a rostit crezul imediat după arestare: „Credința noastră este viața noastră.” Episcopul de Lugoj, Ioan Bălan, i-a spus și el Patriarhului Justinian: „Viaţa ne-o puteţi lua, dar credinţa nu!”. Venerabilul episcop de Oradea, Valeriu Traian Frențiu, se simțea insultat că fusese invitat să rupă „sigiliile actului de unire” cu Roma „ca și cum (…) nu am fi din convingere catolici.”
Identificarea vieții cu credința o descoperim și în vizita făcută de episcopul greco-catolic vicar de București, Vasile Aftenie, celor 36 de preoți care defectaseră și se aflau în Capitală spre a fi primiți de Patriarh. Aftenie povestea că l-au implorat să se pună în fruntea lor și să se salveze:
Putem fi la reședința Patriarhului în 20 de minute. Dumneavoastră nu va trebui să vă lepădați credința. Spuneți că nu vreți să vă părăsiți turma. (…) M-au întrebat: De ce refuzați aderarea? Am răspuns: Din cauza credinței mele care e întipărită în mintea și inima mea.
„Cu riscul vieții noastre, nu ne vom lăsa de credința noastră”, a spus și episcopul Maramureșului, Alexandru Rusu, în plină persecuție, în septembrie 1948, în fața unei mulțimi de până la 2000 de credincioși.
Cel mai limpede a formulat atunci poziția Bisericii Greco-Catolice episcopul Ioan Suciu, administrator apostolic al Blajului. Spunea într-o predică la Blaj, înainte izbucnirii persecuției deschise:
Bisericii Române Unite îi lipseşte încă frumuseţea martiriului şi a prigoanei, îi lipsesc Rănile Mântuitorului; fără de ele lumina Bisericii noastre rămâne ascunsă sub obroc. Numai prigoana ne va putea sfinţi şi va putea arăta lumii ceea ce suntem: fii şi apostoli ai Bisericii adevărate.
Sau, după izbucnirea persecuției, în 5 octombrie 1948:
Este ceasul Vinerii Mari. Acum, iubiţi credincioşi, ne arătăm dacă suntem ai lui Hristos, sau dacă ne ducem cu Iuda, vânzătorul.
Atitudinea lor a fost confirmată în 1952 de către Papa Pius XII într-o scrisoare apostolică numită Veritatem facientes, adresată catolicilor români prigoniți, scrisoare care a rămas memorabilă pentru claritatea ei morală:
Este ușor de înțeles: e vorba aici de Dumnezeu, de Biserică și de suflete; de aceea nu trebuie să vă pierdeți niciodată curajul; nu trebuie niciodată nesocotite sau încălcate acele lucruri care sunt impuse de conștiința creștină sau cerute de poruncile dumnezeiești, ci trebuie respectate întotdeauna cu statornicie nezdruncinată și cu zel neobosit, punându-le în practică cu toată convingerea. (…) Prin urmare, venerabili frați și iubiți fii, dacă sunteți loviți de persecuții și de necazuri de tot felul pentru că doriți să păstrați întreagă credința catolică în sufletele voastre, aceasta este spre onoarea și nu spre înjosirea voastră, spre gloria iar nu spre defăimarea voastră. În ochii noștri și ai tuturor celor care pot cunoaște adevărul și își pot face auzit în mod liber glasul, voi reînnoiți măreția Bisericii primare.
e-communio.ro: Scurtă biografie a celor şapte episcopi români greco-catolici morţi în faimă de martiri sub regimul comunist
