Prădarea recentă a Luvrului, ca și barbaria manipulărilor conspiraționiste sau renunțarea căutării discernământului arată de ce oarba admirație a sinelui – în defavoarea rigorii respectului pentru semeni – nu poate să conducă decât la noaptea minții. Nota bene: poate de aceea, oamenii adevărați nu-și îngăduie să trăiască în așteptarea premiilor și a decorațiilor publice, ca să-și afle în mod absolut împlinirea.
Duminicā dimineață, în Muzeul Luvru, trei hoți deghizați în muncitori au dat lovitura spulberând cu drujba vitrina unde se aflau puținele bijuterii rămase de la regii Franței. În puterea zilei și în timpul programului de vizitare, direct din bulevardul de pe cheiul Senei, jefuitorii au intrat în muzeu avantajați de prezența șantierului de restaurare, proptind scara/elevator mobilă la balconul Micii Galerii. Șapte minute au fost suficiente ca să devalizeze obiectele de valoare, mărturie a unei Franțe apuse. Completul de safire al soției regelui Ludovic Filip, colierul din smaralde al împărătesei Maria Luiza – pe care Luvrul, în ultimii treizeci de ani, le-a cumpărat pe bani grei cu drept de preemțiune –, dar și două broșe magnifice bătute în diamante ale împărătesei Eugenia sunt doar câteva din bijuteriile dispărute fără urmă. Coroana miniaturală a consoartei lui Napoleon al III-lea – scăpată de hoți, pare-se, în graba lor de a spăla putina – a fost găsită (desfigurată) în colțul din grădina aripii respective a palatului.
La Paris, indignarea, mânia și stupoarea sunt sentimentele predominante ale zilei. Au ieșit la iveală și discursurile sforăitoare, exaltând patriotismul care, azi, exprimă orice, mai puțin sensibilitatea față de morala istoriei și cuviința de a evita politicianismul. Dar parcă am mai asistat la asemenea reacții încrâncenate, cu puțină vreme în urmă, când un alt obiect de valoare – emblemă a „dacismului” triumfător – s-a volatilizat, la rândul său, în mâinile răpitorilor. Fără să vreau, mi-am amintit de Eugen Negrici care povestește în amintirile sale cum a găsit, într-o bună zi, în librărie, un album al civilizațiilor dispărute. „L-am luat în mână, am căutat Franța, dar n-am găsit-o!” – spune cu umor scriitorul, luând distanță de fanfaronadă și de autosuficiența patriotardă a fraților noștri întru latinitate.
Să fim înțeleși, jaful puținelor bijuterii rămase ale Coroanei Franței este o dramă. Nu numai din punct de vedere cultural, ci și pentru că cele întâmplate fac îngrozitor de rușine administrația unui așezământ precum Luvrul și ideea însăși de protecție a exponatelor muzeale. Evenimentul are însă reverberații complexe în istorie. După înfrângerea lui Napoleon al III-lea, din 1870, restaurata Republică (a III-a) franceză a scos la mezat bijuteriile Coroanei, dornică să impieteze și mai mult împotriva regalității. Statului de la acea vreme nu i-a păsat că un asemenea lot masiv de bijuterii scos la licitație era din start defavorizat ca preț. Pietre nestemate unice au fost astfel împrăștiate la prețuri derizorii, ca mândria republicană să-și asigure imaginea inclusiv de pe urma discreditării monarhiei.
Fără a minimaliza eforturile căutării valorilor furate, se vor găsi cu promptitudine, și de data aceasta, țapi ispășitori sau se vor invoca cauze tehnice pentru a înfiera neglijența. Pe timpul unui alt șantier, când schelele înconjurau Muzeul istoriei artei de la Viena, a fost furată solnița de aur a lui Francisc I, realizată de Benvenuto Cellini. Intrat la rândul său în reparații capitale, Luvrul are însă nevoie de protecție în primul rând în fața hoardelor de turiști care îi calcă pragul. În acest sens, n-au lipsit remarcile amuzante, când cineva își exprimase dorința ca Gioconda să fie „dosită”, măcar o vreme, astfel ca tablourile lui Veronese din aceeași sală să poată fi, în fine, admirate fără iureșul fanaticilor care fotografiază portretul pictat de Leonardo.
După jaful de la Luvru, nici indignarea, nici umorul nu rezolvă problema. Cu puțină vreme înainte ca incendiul să-i spulbere catedrala, cardinalul Vingt-Trois, fostul arhiepiscop al Parisului, reamintea precedența unor valori diferite de cele pe care sensibilitatea actuală, iluzionată de ideea de progres, pare să marșeze. „Societatea noastră – amintea prelatul –, care a vrut să asume responsabilitatea bunăstării sub toate formele și care întârzie să recunoască că nu mai poate să o garanteze chiar și după principiile precauției, riscă repede să devină o societate a suspiciunii, a temerii și a delațiunii.” Adevărul e că nu mai avem siguranță într-o lume pe care am inspirat-o din religia progresului. Un progres ciudat care permite, de pildă, ca invazia unei țări să fie numită „operațiune specială” sau ca să fie înfierate – cu conștiința împăcată! – victimele și să fie compătimit agresorul. Același soi de progres care, în alt context, beneficiar al liberalizării în fața fleacurilor moralei, ne aduce în situația de a trece prin toate controalele specializate pentru a avea accesul securizat – de la ultima biserică și până la marile muzee sau catedrale, trecând prin stadioane, aeroporturi și locuri publice, expuse toate ticăloșiei și cruzimii unor fanatici. Prădarea recentă a Luvrului, ca și barbaria manipulărilor conspiraționiste sau renunțarea căutării discernământului arată de ce oarba admirație a sinelui – în defavoarea rigorii respectului pentru semeni – nu poate să conducă decât la noaptea minții. Nota bene: poate de aceea, oamenii adevărați nu-și îngăduie să trăiască în așteptarea premiilor și a decorațiilor publice, ca să-și afle în mod absolut împlinirea.
