„Transilvania n-ar fi azi ce este, fără comunitatea și Biserica greco-catolică” – spunea recent Președintele României – „România n-ar fi azi ce este fără comunitatea și Biserica greco-catolică și noi n-am fi azi ce suntem fără comunitatea și Biserica greco-catolică”.
Nu e deloc confortabil să citezi politicieni contemporani. Omagiul rostit însă de președintele Nicușor Dan în catedrala de la Blaj, acum câteva săptămâni, nu ne împiedică să rămânem atenți față de derivelor politicianismului. Adevărul trebuie spus însă mai ales atunci când el are șansa să schimbe soarta lumii și privește soarta omului.
Povestea lui Timotei Cipariu este o pagină din istoria românilor care, fără Biserica Greco-Catolică, nu s-ar fi putut scrie. Cleric fiind, mă pot prevala de reperele care i-au inspirat lui Cipariu alegerile, flerul și ținuta vieții. Încercările sale, locurile interioare unde i-a fost împărtășită măsura adevărului, aventura ieșirii prin credință din jocurile amăgirii au ajuns, într-un final, să alcătuiască o istorie prețioasă. Născut la câțiva kilometri de Mica Romă a lui Eminescu, viața preotului și cărturarului nu a fost o emblemă de fațadă. La Blaj s-au asociat pentru prima dată tradiția creștină de matrice bizantină, intrată adânc în sensibilitatea românească, cu aspirațiile culturii neolatine, descoperite în secolul al XVIII-lea de copiii de țărani români din Transilvania trimiși cu burse la universitățile Romei de episcopii uniți ai Făgărașului, Inocențiu Micu și Petru Pavel Aron. Tot ce ținea de opera istorică a Bisericii desființată în 1948 de regimul comunist a fost expropriat din istorie. O mulțime de personalități românești, activitatea lor determinată de apartenența sufletească la crezul acestei Biserici, și-au pierdut sub regimul trecut cartea de identitate și patronatul moral. Istoriile trunchiate sau transferate exclusiv în proprietatea Bisericii majoritare, după 1948, au reiterat faptul că jumătățile de adevăr sunt mai odioase decât minciuna. Ieșirea la lumină, în decembrie 1989, a moștenirii Bisericii greco-catolice, după patruzeci și unu de ani de scoatere în afara legii, a rescris prin speranță o parte a tragediei istorice a României, mințită sistematic sub comunism și împiedicată ulterior să se reînnoiască prin lustrație.
Pe vremea când Cipariu își trăia văleatul, antrenat de devotamentul față de Dumnezeu și față de oameni, nici un om de caracter nu putea concepe să-și găsească menirea fără să se dedice semenilor săi. Tocmai de aceea monumentul răbdării lui Timotei Cipariu este construit din acea acceptare repetată clipă de clipă în febra unei lucrări cu sinele care, tocmai fiindcă i-a depășit condiția umană, l-a învățat să câștige pierzându-și viața în credința Paștelui. Cărturarul și-a găsit menirea, neuitând de bunătatea de a se cheltui pentru semeni, fiindcă și-a dedicat viața lui Dumnezeu. Acest temei i-a oferit omului ancorat în realitate să considere experiența confruntării – în general, destul de stânjenitoare – cu propria finitudine drept suport firesc, deci necesar, pentru veridicitatea dialogului cu ceilalți, cu viața, inclusiv cu Cerul. A păstra amprenta credinței în existența trecătoare este o ispravă care devine efectivă atunci când admitem că, dincolo de predanii și de istorica identitate creștină, de meritele indiscutabile ale Bisericilor, abia experiența unei legături personale cu Hristos le permite oamenilor să i să deschidă cu adevărat lui Dumnezeu.
Cartea pentru Timotei Cipariu însemna bucuria curiozității, a studiului și mai ales puterea creativă. Studiul i-a deschis porți pe care mintea nu și le-ar fi imaginat fără tenacitatea în scris a oamenilor talentați, fără haruri și vocații personificate în existența semenilor, fără texte scrise anume să împărtășească. Fără narațiuni și încrederea în lectură omenirea nu și-ar fi asumat chemarea de a se autodepăși. Din această simțire vie, atât de corporală și, da, incomodă, se construiau, odată, în bună parte, educația, politețea, comuniunea cu ceilalți. Toate acestea reprezintă împreună indicele civilizației, dar mai ales al culturii. Iar cultura este studiul, percepția și experiența realității, asociate măreției raționale de a trăi un ideal de dreptate, de compasiune și devotament, de dăruire în favoarea semenilor și a unei lumi mai bune. Erudiția și studiul, dar și dinamica lor răsfrântă peste generații nu sunt, prin urmare, o fixație pedantă. Viața nu se rezumă doar la capitalul ei biologic. Ne bucurăm chiar și fără să știm de contribuția cărturarilor, de munca lor care a cerut tihnă, dar nu sunt sigur că mai căutăm dispoziția de a ne lăsa cuceriți de cunoașterea informațională, pentru a celebra libertatea interioară și a ne entuziasma, de fiecare dată, în fața elegiei creației.
„Uneori, istoria refuză să fie rezonabilă, iar adevărul chiar ia forma unei enormități” – ține să repete azi arheologul și profesorul Cătălin Pavel (un scriitor de valoare la care țin mult). Nimic din mesajul existenței fiului de țăran din Pănade nu are de-a face cu retorica, cu mărinimia idealizată, autoflatantă, dezlipită de consecvența onestității și a discreției facerii de bine. A marginaliza morala crezului său inspirat de un alt soi de a fi român și creștin sau a întârzia asumarea identității spiritului său real nu pot fi scuzate de nostalgia plugarului înfrățit cu natura, dar nici de mojicia patriotardă a zilelor noastre. Viața e, așadar, mult mai mult decât un instinct egoist al supraviețuirii în fața temerilor, iar realitatea compasiunii este cheia pentru a deschide porțile sufletului, nu ale lumii trecătoare desfigurată de trufie și ură.
Timotei Cipariu nu și-a irosit viața ca să schimbe ordinea lumii. Învățat creștin, slujitor al altarului, el a asumat bătălia personală în favoarea bunei măsuri care ne ajută și pe noi să rămânem oameni. A ne menține omenia, decența, cuviința inspirați de personalitatea preotului greco-catolic pe care îl celebrăm aici, la Academie, are darul de a face bine. Și cum spiritul critic nu pare să găsească deocamdată antidotul împotriva pornirilor primare, iar inteligența artificială nu le poate stăvili, va trebui să ne trudim – în continuare! – să ne câștigăm dreptul la conștiință contemplând viața oamenilor de caracter!”
Preot greco-catolic, istoric și lingvist, considerat părintele filologiei românești, Timotei Cipariu a mai fost evocat de Ioan Aurel Pop – președintele Academiei, Rodica Zafiu – membru corespondent al Academiei, Emanuela Timotin – secretar științific al Institutului de Lingvistică al Academiei, Carmen Mîrzea Vasile – conf. univ. dr. la Universitatea din București și Ioan Cristescu – directorul Muzeului Național al Literaturii Române.
