Anul trecut, la sfârșitul lunii ianuarie, Sfântul Părinte anunța instituirea unei zile mondiale a bunicilor și a persoanelor vârstnice. Această zi este celebrată, anual, în cea de-a patra duminică a lunii iulie, în proximitatea sărbătorii – după calendarul de rit latin – sfinților Ioachim și Ana, bunicii Mântuitorului. Această decizie a Papei Francisc confirmă, de fapt, învățătura Bisericii, care insistă asupra respectului față de drepturile și de demnitatea persoanelor vârstice și care întărește convingerea că aceste persoane au multe de spus și încă pot să ofere multe acestei lumi.
Anul acesta, așadar, Ziua mondială a bunicilor și a persoanelor vârstnice va fi celebrată duminică, 24 iulie. Moment prielnic pentru a medita la dificultățile cu care cei bătrâni se confruntă, mai ales în această perioadă de instabilitate cauzată de pandemie și de războiul rusesc din Ucraina. Să ne amintim că cele mai multe vieți pierdute în pandemie au fost din rândurile persoanelor vârstnice. Acestea au fost și cele mai vulnerabile persoane în fața izolării și a restricționării accesului la diversele servicii medicale sau sociale. La fel, tot vârstnicii sunt cei mai expuși în fața valului de scumpiri și a crizei financiare cu care întreaga omenire se confruntă deja. Iată, deci, doar câteva motive care ar trebui să ne responsabilizeze și mai mult, atunci când vine vorba de seniorii societății și de prețuirea acestora.
Ce ar putea însemna această responsabilizare? Din experiența acumulată, știu cu certitudine că bunicii și bătrânii noștri nu vor să ne fie o povară. Nicidecum. E suficient ca ei să știe că noi, fii și fiicele lor, suntem bine. La fel și nepoții lor. Că nu ne vom îndepărta de credința lor, a părinților noștri, și că îi vom rămâne fideli lui Dumnezeu. Și pentru a ști toate acestea, bunicii își doresc foarte mult să fie căutați, să fie vizitați și incluși în viața noastră, a celor dragi. Iar când sunt privați de aceste momente, deși suferă în tăcere, tot dânșii sunt cei care ne inventează motive peste motive pentru a ne scuza. Dânșii și inimile lor bune.
Cei mai mari oameni ai rugăciunii pe care îi cunosc sunt credincioșii vârstnici. Când noi abia dacă reușim să facem un mister de Rozariu pe zi, ei fac cu ușurință toate cele patru mistere. Și apoi continuă cu devoțiuni de care noi doar am auzit. Când îi vizitez, îi mai întreb – cu naivitate, recunosc – dacă se roagă. Și îmi răspund, mirați de o așa întrebare, că tot timpul. Și că au pentru cine să o facă: pentru copii, pentru nepoți, pentru vecini și cunoscuți, pentru preot și pentru familia lui, pentru parohie, pentru bieții ucraineni, dar și pentru agresorii lor ș.a.m.d. Pare că se roagă pentru toată lumea, mai puțin pentru ei înșiși. Și cred că așa se și întâmplă. Că parcă știu că noi suntem egoiști, chiar și în rugăciune, și că se simt responsabili de rugăciunea pentru întreaga lume.
Vizualizez adesea chipurile senine ale acelor persoane în vârstă care, fie prin exemplul, fie prin povața lor, m-au ajutat să cresc. Iar atunci când, la proscomidie, îi pomenesc pe cei plecați deja din această viață, în cazul unora, am sentimentul că ar fi mai potrivit ca ei să mă pomenească pe mine, acolo unde sunt convins că sufletele lor se odihnesc. Să ne apropiem, așadar, de bunicii și de cei bătrâni ai noștri, nu doar în această zi pe care Biserica le-o oferă, ci în toate zilele cu care Dumnezeu i-a binecuvântat. Și să profităm unii de compania celorlalți, conștienți că drumul parcurs împreună, către Împărăția lui Dumnezeu, este drumul cel mai sigur.
– Pr. Victor Ostropel
