După un an de molimă în Junglă, în care toate animalele s-au ascuns prin vizuini și peșteri ori s-au dus spre alte tărâmuri, acestea revin pe dealurile Seeonee, în Jungla lor iubită. Reînvaț[ să conviețuiască, să vâneze împreună, să împartă hrana și adăposturile. Dar în satul indian părăsit al maimuțelor molima tot face ravagii. Bandar-logii nu respectă nicio lege ori regulă de distanțare animală. Domină anarhia. Amenință acum Jungla, în căutare de locuri mai răcoroase și mâncare bună... [...]

Vocaţii îngemănate – Vladimir Ghika şi Biserica Română Unită cu Roma

Vocaţii îngemănate – Vladimir Ghika şi Biserica Română Unită cu Roma
17 Mai
2021

Vocaţii îngemănate – Vladimir Ghika şi Biserica Română Unită cu Roma

Atunci când s-a vorbit de cauza episcopilor martiri greco-catolici, s-a vorbit adesea şi de cea a Monseniorului Vladimir Ghika, și viceversa. Datorită destinelor îngemănate ale acestora, nici nu se putea altfel. Lăsând deoparte momente deosebite şi însemnate ale biografiei sale – precum opera literară, pe cea caritabilă sau pe cea misionară –, în cele ce urmează voi prezenta succint tocmai această îngemănare a vieţii Monseniorului Ghika cu viaţa Bisericii Române Unite cu Roma.

Născut într-o familie ortodoxă, chiar în ziua de Crăciun a anului 1873, Monseniorul a devenit catolic mărturisind: „Am devenit catolic pentru a fi un ortodox mai bun”! Iată o cugetare care, dacă mai e cazul, poate lămuri şi momentul unirii religioase de la 1700. Desigur că îmbrăţişarea catolicismului i-a adus lui Vladimir Ghika şi dezaprobarea din partea mai multor personalităţi ale epocii, însă, pentru cei care cunosc reacţiile virulente apărute după Unirea făcută de Atanasie Anghel cu Biserica Romei, condamnarea gestului făcut de Monsenior nu poate fi surprinzătoare. Ca unul care nu a trăit conform standardelor şi aşteptărilor epocii, alegerile Prinţului Vladimir Ghika au fost întotdeauna pătrunse de dorinţa de a îndeplini voia sfântă a lui Dumnezeu.

Datorită activităţii desfăşurate mai ales la biserica vicarială pe atunci „Sfântul Vasile cel Mare” din Strada Polonă – la a cărei târnosire, în anul 1909, participase ca laic – şi aşa cum remarca istoricul Cristian Vasile, putem afirma că dacă Monseniorul de iure aparţinea Arhidiecezei de Paris, de facto era parte integrantă a Bisericii Române Unite cu Roma. Un argument în plus care să întărească această părere este şi faptul că Vladimir Ghika a fost primul preot român biritual din Vechiul Regat. Cum altfel îşi putea respecta mai bine angajamentul de „a fi un ortodox mai bun”, decât săvârşind Sfânta Liturghie şi celelalte taine şi în ritul oriental. Şi pentru a fi înţeles deplin, revin la îngemănarea dintre Biserica Română Unită şi Monseniorul Ghika. Profesiunea de credinţă făcută Sfântului Scaun, apostolatul rodnic făcut în slujba Bisericii, a culturii şi a umanităţii şi, desigur, martiriul suferit sub acelaşi sistem totalitarist şi ateu sunt argumentele care îmi întăresc convingerea că destinele acestor două entităţi sunt fără doar şi poate corespondente.

Numit de Papa Pius al XI-lea „Marele Vagabond Apostolic”, graţie dificilelor călătorii misionare întreprinse la Sidney, Tokyo, Buenos Aires, Manila, Dublin, Copenhaga, Bruxelles sau Varşovia, în India şi chiar în China, călătorii deosebit de extenuante chiar şi în zilele noastre, Monse – aşa îl numeau tinerii greco-catolici din Bucureşti – îşi merita pe deplin renumele. Datorită împrejurărilor istorice – începutul celui de-al Doilea Război Mondial –, Monseniorul Vladimir Ghika şi-a început activitatea sacerdotală în România abia la 66 de ani, activitate care, după refuzul categoric al îmbarcării în trenul regal din 3 ianuarie 1948, va culmina cu jertfa supremă, cu decesul în infirmeria temniţei Jilava, în 16 mai 1954. Iată, aproximativ în aceeaşi perioadă în care îşi primeau cununa muceniciei la Sighet sau la Văcăreşti şi episcopii uniţi.

Din mărturiile membrilor Asociaţiei Studenţilor Români Uniţi (ASTRU), dar şi din documentele serviciilor de informaţii, reiese şi strânsa legătură pe care Monseniorul Vladimir Ghika o avea cu tinerii ardeleni sau bucureşteni greco-catolici. Astfel, începând cu anul 1946, Monseniorul a ţinut şi a prezidat cu regularitate conferinţe la sediul ASTRU din Strada Polonă. Însă, în toamna anului 1947, din cauza măsurilor luate de Guvernul Petru Groza împotriva cercurilor maniste – în bună parte greco-catolice –, Monseniorul a decis să-şi suspende conferinţele ţinute la sediul Vicariatului greco-catolic din Bucureşti. Apoi, din cauza suferinţei fizice, dar şi din cauza terorii care se aşternuse peste ţară, Monse nu şi-a mai putut continua nicicum acţiunea pentru unirea tuturor românilor sub o singură credinţă, mai ales după ce Biserica Română Unită cu Roma, greco-catolică – modelul unităţii propuse de Monsenior în conferinţele sale – a fost şi ea desfiinţată.

Profund mâhnit de suprimarea Bisericii Unite, în toamna anului 1948, Prinţul Vladimir Ghika îi scria fratelui său Dimitrie:

„Ultima lovitură este infama comedie a Bisericii Unite, suprimată, dar, slavă Domnului, mai vie, în persecuţie decât oricând” şi “Cât despre Biserica Unită, persecuţia e în toi. Cei cinci episcopi sunt la închisoare, peste 1000 de preoţi la fel. Cele mai multe biserici din Ardeal au fost sigilate. La Bucureşti, Părintele Chinezu a fost arestat, dar biserica nu este încă închisă. În general, oamenii rezistă; iar preoţi în civil celebrează liturghia pe ascuns şi împart Sfintele Taine, ajutaţi de laici buni. (…) Cel puţin, în toată această persecuţie nu mai există măcar nici un pretext politic şi ai conştiinţa că suferi doar pentru Dumnezeu”
– Fratelui meu din exil, Editura Galaxia Gutenberg, 2008.

Putem lesne descoperi în această ultimă frază, la ce se aştepta sau ce anticipa, ce prevestea cu seninătate Monseniorul în acele momente: suferinţa pentru Dumnezeu.

Dovadă incontestabilă a faptului că Fericitul Vladimir Ghika a iubit Biserica Universală şi, în mod deosebit, Biserica românească, stă decizia sa definitivă de a rămâne în ţară atunci când putea să plece şi să evite astfel întemniţarea şi suferinţa. Cu toată libertatea primită de la Dumnezeu, la cei 79 de ani ai săi, Prinţul Bisericii şi al românilor a ales să-şi apere crezul şi să îmbrăţişeze acelaşi tragic destin cu ceilalţi mărturisitori români ai credinţei din închisorile bolşevice – printre care s-au aflat şi foşti învăţăcei ai conferinţelor ţinute în Strada Polonă – şi mai mult, pe cât a mai avut putere, să le aducă acestora linişte şi speranţă în suflet.

La aproape 60 de ani de când a trecut la cele veşnice, Biserica, prin Sfântul Părinte Papa Francisc, l-a beatificat în 31 august 2013 pe Prinţul, Monseniorul şi Martirul Vladimir Ghika, ca semn al speranţei că persecuţiile suferite pentru credinţă nu sunt inutile, ci dimpotrivă rodesc postum în viaţa credincioşilor. Ulterior, în 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj, Papa Francisc i-a ridicat la cinstirea altarelor și pe cei șapte episcopii uniţi morţi în faimă de martiri sub acelaşi regim de tip totalitarist.

Pr. Victor Ostropel