Vizită pastorală la Craiova și Slatina

Vizită pastorală la Craiova și Slatina
29 Octombrie
2017

Vizită pastorală la Craiova și Slatina

Sâmbătă 28 octombrie, Preasfinția Sa Mihai, a efectuat o vizită pastorală la biserica  din Slatina, unde a fost întâmpinat de părintele paroh, Valeriu Cătană, și de un grup de credincioși. A doua zi, duminică 29 octombrie, Preasfințitul Mihai a celebrat Sfânta Liturghie la biserica din Craiova, alături de părintele paroh, Iulian Mladin.

Preasfințitul Mihai a fost însoțit de vicarul general, pr. Constantin Oltean, și de secretarul eparhial, pr. Andrei Mărcuș. Redăm mai jos predica ținută duminică de PS Mihai.

O vindecare furată și o înviere la timp

În evanghelia Învierii fiicei lui Iair avem de-a face cu două personaje covârșite de neputința firii: boala și moartea. Fără pumni îndreptați spre cer, fără blesteme, ne întâlnim cu durerea mută a unei femei, dar și cu aceea a unui tată care vine la Isus pentru a implora vindecarea fiicei sale.

Pentru poporul lui Israel a avea de-a face cu hemoragia, aducea cu sine necurăția rituală pentru persoana suferindă. Femeia cu scurgere de sânge nu precupețise nimic pentru a căuta vindecarea, dar trebuia să trăiască în izolare, ostracizată de însemnarea bolii sale. Strecurându-se prin mulțime la Isus, îi arată o încredere de copil, copilul care „fură” darul așteptat de la cei mari prin îndrăzneala inocentă și discretă a încrederii sale în ei. De aceea femeia va primi mult mai mult decât o vindecare.

            Va avea parte de mântuire, atunci când, ieșind la vedere, îl aude pe Isus spunându-i că îndrăzneala încrederii ei a fost cea care a vindecat-o. Necurată pentru Legea lui Israel, ea a atins Puritatea dumnezeirii care, iată, nu se sfiește să sară peste prescripții protocolare pentru a salva suflete. Pentru universul biblic doisprezece este cifra plinătății și a perfecțiunii. Se poate aplica suferinței „perfecțiunea”? Timpul care le vindecă de obicei pe toate este oare același cu „timpul” durerii care poate scoate din inima omului și orice urmă de speranță? Astfel, doisprezece ani de suferință, scriși în desăvârșirea deplină a dezamăgirii, se transformă instantaneu în plinătatea întâlnirii cu Dumnezeu. Doisprezece de ani de suferință dau într-adevăr un alt sens al plinirii. Doisprezece ani care primesc gustul mântuirii: acolo unde omul nu poate, Cerul poate cu certitudine.

O fiică de rabin de doisprezece ani își află sfârșitul pe pragul majoratului iudaic – care consfințea drepturile și îndatoririle omului credincios în fața lui Dumnezeu. Reținut de întâlnirea precedentă, Isus ajunge prea târziu. Venind în întâmpinarea familiei întristate, El pretinde să ne spună în continuare că moartea, pentru cel care crede, nu este mai mult decât un somn. Ca și în cazul morții prietenului său Lazăr, Isus ne invită aici pe tărâmul așa-zisei lucidități omenești, chemându-ne să-i reconsiderăm statutul prin taina credinței. Numai că în fața evidenței morții, împotriva căreia orice luptă este zadarnică, omul rămâne fără răspuns. Râdem cel mult prostește dacă ni se spune că Învierea este o chemare a lui Dumnezeu.

*

Adesea inteligența noastră nu e bună decât să râdă pe pragul mormintelor clădite de „normalitatea” fatalistă a morții. A „fura”, de aceea, puterea lui Dumnezeu sau a-l face să asculte rugăciunile noastre are, din păcate, ceva din gustul basmelor. Iar dacă ne-am pus deja haina cernită, resemnându-ne, îi este atunci mult mai greu lui Dumnezeu să ne spună adevărul Învierii. De aceea, credința care ne apropie de un Dumnezeu  – căruia îi place să se lase îmbulzit de mulțimi ca să vindece sufletele – scrie pe drept cuvânt taina vieții. Această taină ne arată de ce Dumnezeu continuă să ne iubească, oprindu-se pe pragul disperărilor noastre, atât de raționale și desăvârșit de vane, pentru a le vindeca.