Faptul de a se crede superiori celorlalți i-a condus pe mai marii Legii la pierderea harului de a-l recunoaște pe Mesia. Prezumția de a fi în posesia Adevărului i-a făcut să creadă că vanitatea ar putea fi o virtute, astfel că refuzul lor de a se deschide lui Isus a deschis ușa mântuirii tuturor neamurilor. Uneori cădem și noi în ispita de a ne crede mai buni decât ceilalți. Dacă prin har nu suntem ca cei răi, deși avem același aluat al slăbiciunii, trebuie să știm că, asemănându-ne lui Isus, ne abținem de la judecată și nu răspundem răului cu rău. Trăind și oferind iertarea, compasiunea, viața omului credincios ține, într-adevăr, de cuvânt și merge pe încrederea în Dumnezeu. [...]

Un loc de predilecție al Monseniorului Vladimir Ghika. Evocare în sărbătoarea Fericitului martir

Un loc de predilecție al Monseniorului Vladimir Ghika. Evocare în sărbătoarea Fericitului martir
16 Mai
2020

Un loc de predilecție al Monseniorului Vladimir Ghika. Evocare în sărbătoarea Fericitului martir

La Catedrala greco-catolică Sfântul Vasile cel Mare, un afiș imens din curte îl arată pe Monseniorul Vladimir Ghika fotografiat chiar în ușa bisericii; sunt ușor de recunoscut detaliile arhitectonice care s-au conservat și în prezent. Nu e puțin lucru să ai chiar în curtea bisericii tale memoria vie a unui sfânt. Sunt locuri unde prezența Fericitului Vladimir Ghika s-a păstrat cu predilecție, iar acesta este unul dintre ele – pe lângă Biserica Franceză, capela de la Predeal sau casele în care a locuit. Mai sunt și multe alte mărturii – vizuale, orale, scrise – ale prezenței lui la Sf. Vasile, semne ale unei afecțiuni incontestabile, ale unei legături sufletești care se trage și din sensibilitatea răsăriteană a celui care s-a făcut catolic „pentru a fi un ortodox mai bun”. S-a scris mult despre apostolatul pe care l-a desfășurat aici, în strânsă colaborare cu păstorii acestei biserici-emblemă pentru greco-catolicii din Capitală.

„Vagabondul apostolic” – cum îl numea Papa Pius al XI-lea –  a străbătut globul pământesc din Japonia până în Australia, din Franța până în Argentina. Caritatea lui nu făcea distincții între națiunile pământului și a mers acolo unde a discernut chemarea lui Dumnezeu; totuși, programul său de viață includea această frază-cheie: „în țara mea…să mă ocup activ, în toate modurile (răspândire verbală, privată și publică, răspândire în scris, prin cărți și presă) pentru a face să progreseze la noi credința catolică. Să distrug prejudecățile contra acesteia prin simpla acțiune a prezenței și făcând-o cunoscută îndeaproape” (Manuscris autobiografic, 1901/2). Și nu în Tokyo, Roma sau Sydney, ci la București avea să-și îndeplinească în mod plenar misiunea, iar pe strada Polonă s-a scris o parte importantă a acesteia.

Loc special al slujirii și dăruirii Monseniorului, comunitatea greco-catolică bucureșteană a fost și ea beneficiara directă a acestui program al lui de viață, îndeplinit până la moartea de martir în temnița de la Jilava. Cu atât mai mult putem avea încredere în ajutorul lui și în mijlocirea harurilor pe care le poate obține pentru fiecare dintre noi. Ni s-a dat acest sfânt „patron” nu pentru meritele noastre personale sau colective, ci ca un har al Sfintei Providențe. Suntem legați de el, așa cum San Giovanni Rotondo e legat de memoria lui Padre Pio. Când știi – cu certitudinea confirmării Bisericii – că ai în ceruri pe cineva care a fost „de-al casei” la această adresă, ai o altă speranță. „Trebuie să vrei să fii sfânt nu pentru a-ți plăcea ție, ci pentru a-i plăcea lui Dumnezeu” scria Vladimir Ghika într-unul din „Gânduri”.

Oana Viviana Dimcev