Un curaj aparte, ca al lui Isus

Un curaj aparte, ca al lui Isus

Prima celebrare a Sărbătorii celor șapte Fericiți episcopi martiri – 2 iunie 2020

Cuvintele, gesturile și vindecările lui Isus îl învață pe credincios răbdarea, stăpânirea de sine, seninătatea, păstrarea calmului în vâltorile vieții. Dar mai ales Isus cere căutarea adevărului, lucrul cel mai de preț pentru a putea rămâne fideli drumului care conduce spre Rai.

Duminica după Înălțare amintește de părinții prezenți la Primul Sinod ecumenic (Niceea, anul 318). Acolo s-a definit adevărul că Isus este „de o ființă cu Tatăl”, „Dumnezeu și om adevărat”, iar ideile lui Arie, cum că Isus era doar o creatură excepțională, au fost condamnate. Suprapunerea primei celebrări a sărbătorii celor șapte Fericiți, beatificați anul trecut la Blaj, peste memoria vie a bătăliei de credință de la începuturile Bisericii pentru adevărul învățăturii creștine este foarte sugestivă. Preocuparea pentru adevăr este de fapt încă o dovadă că Dumnezeu își comunică alor săi certitudinea că se află pe un drum bun, al harului.

Pentru a discerne cine este Dumnezeu nu se caută adevărul lui printr-o ceartă între scriitori sau filosofi. Ești dator să te opui relativismului. „În fața persecuției aprige din partea regimului, ei (episcopii) au dat dovadă de credință și de iubire pentru poporul lor. Cu mare curaj și tărie interioară au acceptat să fie supuși la o dură detenție și la tot felul de cruzimi, decât să renege apartenența la iubita lor biserică” – a spus Papa Francisc la Blaj. Până România nu-și cunoaște „eroii”, nu poate fi pregătită să recunoască un ideal moral pe care multe persoane din trecut l-au asumat fără preget.

A recunoaște că se stă pe o zestre morală este esențial pentru a nu pierde coerența Binelui în favoarea tuturor. Niciodată mesajul evanghelic, propus întotdeauna pentru prezent, nu comemorează vârste ideale, de aur. Dumnezeu este Atotputernic azi, ca ieri, ca mâine. Mesajul evanghelic aduce prospețimea unei legături directe, în prezent, cu El prin credință. Biserica, nefiind o asociație de cult pentru eroi sau un club construit prin simpatii lumești, nu practică cultura memoriei de dragul memoriei. Scopul Bisericii nu este să afle satisfacții sau revanșă pentru nedreptăți suferite de generațiile precedente. Tot așa cum nici adevărul lui Isus nu este un discurs banal pe care Biserica ar trebui să-l comunice prin forța persuasivă a cuvintelor, ci un stil de viață. E o trăire la care se aderă prin încrederea în Dumnezeu și fiindcă acel Cuvânt viu al lui Isus pune în prezent, în inima omului, gustul peren al adevărului său.

„Să fiți mărturisitori ai libertății și ai milostivirii, făcând să prevaleze fraternitatea și dialogul asupra diviziunilor, folosind fraternitatea de sânge, care își găsește originea în perioada de suferință în care creștinii, divizați în decursul istoriei, s-au descoperit a fi mai apropiați și mai solidari” – îi dorea Bisericii Unite de azi, Papa Francisc. O Biserică care și-a consumat o bună parte din energii în recuperarea palpabilă a trecutului. Or, a crede că bătălia pentru dreptatea socială remediază totul și că ar fi suficientă pentru înlăturarea Răului ilustrat de minciuna și de infamia comunistă, este tot o amăgire în alte ipostaze a aceluiași Rău care deturnează prin orice mijloc de la lumina Adevărului. Cei șapte episcopi au fost foarte conștienți de ceea ce s-a petrecut când Răul și-a făcut simțită prezența.

Scrisoarea lor către credincioși, semnată în 24 iulie 1948, arată caracterul lor de păstori și credința de neclintit în Dumnezeu:

„Legăturile noastre cu Papa, Episcopul Romei, nu sunt orânduiri omenești, pe care să le putem schimba, ci orânduiri dumnezeiești, pentru care suntem datori să suferim, la nevoie, ocări, bătăi, amenințări, poate temniță și sărăcie, căci asta înseamnă a-l preamări pe Isus Dumnezeu, înseamnă a-i dovedi iubirea nemincinoasă, înseamnă a ne chezășui de acum și a ne agonisi, cu o trecătoare suferință, o veșnică mărire, mai presus de orice măsură (2 Cor 4, 17), căci durerile ceasului de față nu pot să stea în cumpănă cu mărirea ce va să se arate pentru noi (Rom 8, 18)”1.

Isus a fost detestat de mai marii Templului și nu a fost primit tocmai de aceia care se simțeau proprietarii „dogmei”. Conflictul cu învățătorii Legii, care nu l-au recunoscut, a fost acutizat mai ales de atitudinea senină și de echilibrul lui Isus. El i-a ațâțat cel mai mult prin calmul de care a dat dovadă. Cuvintele, gesturile și vindecările sale îl învață pe credincios răbdarea, stăpânirea de sine, seninătatea, păstrarea calmului în vâltorile vieții. Dar mai ales Isus cere căutarea adevărului, lucrul cel mai de preț pentru a putea rămâne fideli drumului care conduce spre Rai. „Un adevăr integral, fără prescurtări, simplu, pur, neîmpodobit cu pratici sectare, neîntinat de patimă, pentru care merită lăsat totul”2.

O mare satisfacție legată de beatificarea acestor iluștri necunoscuți a fost faptul că și lumea din afara Bisericii a remarcat locul interior unde li s-a scris măreția. Nu acolo unde se aplaudă cu ușurință, la lumina reflectoarelor mondane, ci în locurile în care slujitorii poftei de putere damnează memoria onestă a Binelui, dar nu reușesc să plieze omul sub amenințarea morții, nici măcar pentru siguranța lui proprie. Faptul că suflete departe de evanghelie și Biserică au remarcat caracterul celor șapte Fericiți, le-au recunoscut coerența dintre gânduri, faptă și cuvântul lor de păstori – care și-au „abandonat” fizic turma ca să o mențină în Adevăr, orice rămânere a lor alături, fizic, n-ar fi făcut decât s-o pângărească prin compromis – , este în sine un miracol moral! Într-adevăr mulți români, care habar n-aveau de existența Bisericii Unite, aflând de miza vieții celor șapte, de faptul că s-au împotrivit violenței care le-a anihilat persoana și comunitatea de credință, fără îngâmfare, cu umilință și iubire adevărată de semeni, dar mai ales că au „ales marea cinste a temniței pentru credință”, au simțit momentul de grație.

Iată câteva fragmente din cuvântul Episcopului Romei la Blaj, Mica Romă a deșteptării românului, condamnat pentru multe secole, în Ardeal, să fie slugă, fără lideri și ținut în umbră pentru a nu știi gustul adevărului deplin care poartă la libertate:

• „Acești Păstori, martiri ai credinței, au recâștigat și au lăsat poporului român o prețioasă moștenire pe are o putem sintetiza în două cuvinte libertate și milostivirea”.

• „Gândindu-mă la libertate, nu pot să nu remarc faptul că celebrăm această Dumnezeiască Liturghie pe Câmpia Libertății. Acest loc semnificativ evocă unirea Poporului dumneavoastră care s-a realizat în divinitatea exprimărilor religioase: aceste lucru constituie un patrimoniu spiritual care îmbogățește și caracterizează cultura și identitatea națională română”.

• „Un alt aspect al moștenirii spirituale a noilor Fericiți este milostivirea. Tenacitatea în a profesa fidelitatea lui Hristos era însoțită în ei de o dispoziție la martiriu fără cuvinte de ură pentru prigonitori, față de care au demonstrat o blândețe considerabilă”.

• „Această atitudine de milostivire față de torționari este un mesaj profetic, deoarece se prezintă astăzi ca o invitație făcută tuturor să învingem ranchiuna prin caritate și iertare, trăind în mod coerent și curajos credința creștină”.

„Și veți fi urâți de toți pentru numele meu, iar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” – le-a spus Isus fără menajamente apostolilor. I-a invitat și să-și ia crucea, să o poarte și cum să recunoască roadele. Altfel spus: „Să fie curajoși!”. O formă deosebită de curaj de care dădea dovadă El, în primul rând. Curaj pe care ni-l cere fără ezitări, asigurându-ne de ajutorul lui: nu numai curajul de a te pune stavilă Răului, ci și curajul de a-l îndura. Isus le-a arătat astfel alor săi acest curaj al lui, al celui care știe exact ce suferință îl așteaptă și care, deși se teme, o acceptă3.

Mai au atunci fericiții/sfinții nevoie de parastase sau comemorări formale?

De la Liturghia beatificării, toate formele de exprimare tipice pentru cei decedați, chiar și acelea care sunt valabile eroilor, decad. Fericiții au deja „parte cu drepții” și „le strălucește Lumina! Au dobândit puterea de a mijloci, străduindu-se să se asemene cu Hristos aici, în viața lor pământească. Biserica îi recunoaște ca atare și se roagă ajutorului lor puternic.

+ Mihai Frățilă, episcop

1Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Martori ai fericirii. Șapte vieți de sfinți români, Humanitas, 2019, p. 160.

2Paul Johnson, Viața lui Isus povestită de un credincios, Humanitas, 2011, p. 155.