Vederea, auzul și vorbitul sunt constitutive persoanei umane pentru a-și găsi menirea. La ce servește vederea ochilor trecători, auzul sau graiul, dacă nu pentru a trăi într-un fel precis legătura cu viața și semenii? De aceea, vindecarea a doi orbi și a unui mut (Matei 9), pe care Isus îi întâlnește în călătoriile sale și pe care îi vindecă, nu face altceva decât să ilustreze adevăratul demers al credinței și prioritățile cunoașterii pe care ea le presupune.
Adesea ni se pare că credința este un temei al vanității personale și al pretențiilor spirituale. Dar, atâta vreme cât siguranța ta în lume se bazează pe propriile criterii sau pe poziția de superioritate pe care ai impresia că trebuie să o aperi în fața semenilor, n-ai cum să vezi, să auzi, să comunici cu Dumnezeu sau să te intereseze cultivarea legăturii cu El. A avea credință înseamnă să ai ochi, dar pentru a vedea altceva: „Crezi tu că Eu te pot ajuta?”. Șansa credinței este să privești atunci nu împotriva a ceea ce simțurile și rațiunea ar putea să confirme, ci dincolo de constatările lor. Este acel privilegiu de a crede că Isus poate să-ți ajute.
Vindecarea orbilor și eliberarea omului mut spun ce anume îi permite minunii să se înfăptuiască. În răspunsul pe care orbii credincioși îl așteaptă se află, de fapt, o altă întrebare. Dumnezeu te întreabă dacă crezi că El îți poate face bine. Esențială, întrebarea, care răstoarnă realizarea așteptării rugăciunii, îi situează eficiența în partea ta de om care crezi. De aceea, unica aristocrație în genealogia credinței este să descoperi că tu „faci” minunea, dându-i lui Isus încrederea ta! Alături de rațiune și simțuri, credința este ea însăși un mod de cunoaștere. Altfel, diferit. Mai precis, ceea ce pare o evidență a puterii sale nelimitate – minunea -, Isus vrea s-o așeze în partea nimicniciei tale, ca să faci posibilă înfăptuirea miracolului printr-un act de smerenie: acela de a lăsa totul în seama lui Dumnezeu.
La treizeci de ani după eliberare, se vede că numai stilul practic de viață pe care credința îl presupune în viața cuiva poate sta mărturie în fața oamenilor ca să se deschidă lui Isus. Credința nu se predă ca o învățătură și nici nu se situează în spița numelui de familie. Sunt destui oameni care, deși au avut în familie „eroi” ai încrederii în Dumnezeu, în timpul persecuției, nu sunt interesați de trăirea legăturii cu Dumnezeu. Unde se află diferența? Că, dincolo de accidentalitatea lucrurilor care se pot sau nu întâmpla, a crede este pentru a vedea. Nu orice, ci ceea ce este… altfel.
În aceste zile, am ajuns să trăim cu spaima de „vedea” cum un microorganism care atacă trupul a volatilizat criteriile sănătății. Felul misterios în care virusul alege să lovească nu dă aparent decât gustul fatalității. Imprevizibil, lasă în viață pe unul și-l ia pe altul, fără explicații raționale plauzibile. Oriunde se poate instala, oricui i se poate întâmpla. Aceasta este singura luciditate materială a unui război în care toți sunt expuși. La ce anume? La o perspectivă în care tu stabilești în ce anume alegi să vezi, să crezi. Niciodată creștinismul superficial și magic, de nuanță folcloristică – la fel ca teoria conspirației! -, nu poate asocia discreția și umilința cu atotputernicia lui Dumnezeu. Câți oameni credincioși au meditat că acest timp, din martie încoace, a fost ocazia unui serios examen de conștiință?
Nu tot ceea ce pare ușor, comod și la îndemână poate fi numit siguranță sau bunăstare. Dacă în Evanghelie Isus își apără reputația „medicală” prin a spune cu riscul vieții Adevărul, o face pentru a da prioritate sufletului și a oferi vindecarea prin iertarea păcatelor. Înseamnă că nu e chiar atât de puțin important să câștigi în libertatea de a decide să-i lași un drept de apel lui Dumnezeu în viața ta! Dincolo de ceea ce pare important, învățătura ar fi să poți cere harul de a cunoaște Inima lui și grija în favoarea binelui tău, dar și harul bucuriei de a iubi ceea ce poți face prin încrederea ta. Tocmai de aceea, în parcursul de cunoaștere pe care îl oferă credința, Isus te asigură că harul convertirii vine mai întâi. El se arată ca iluminare peste alegerile tale. Apoi, urmează vindecarea judecății (inimii). Abia la final, se poate rescrie reformularea cererii tale.
Dacă vezi, nu poți, de-acum, decât să aștepți ce anume merită dorit ca har.
+MIHAI, episcop
