PS Mihai, Gând de 1 noiembrie – Ziua celor decedați – 2023:
A friza gândul propriei morți te împinge inevitabil într-o zonă a fricii. Deși instinctul conservării vieții este la rândul său un dar neprețuit al Cerului, poți fi ispitit – chiar și din perspectiva credinței – să judeci lucrurile numai pofta de a trăi.
Frica de moarte este un accent al umanității noastre rănite. Tragismul acestei temeri poate fi simțit mai curând în sensul cutremurătoarei îngrijorări pentru consecințele dispariției noastre din lume și tot ceea ce comportă ruperea legăturii cu ceilalți. Dar cred că e o frică care ne face oameni. În pandemie, de pildă, temerile pierderii vieții ne-au ajutat să dăm dovadă, dacă nu de prudență, de o cumințenie relativ liniștită. Imaginându-ne că limitarea contactelor cu ceilalți ne-ar fi putut feri de riscul de îmbolnăvire, izolarea prelungită ne-a asigurat, pentru început, în fața riscului pierderii vieții.
Ani de-a rândul, în copilărie, fusesem marcat de imaginea cortegiilor care străbăteau orașul natal în urma unui car mortuar solemn. Din rame de lemn, cu sticle, tras de cai cu valtrapuri și decorat cu măiestrie într-un stil de inspirație vieneză, era greu de șters din viața orașului transilvan. Ca o pânză de păianjen care se străduie să reziste prin unghere umbrite, acel decor funebru (menținut până în ultimii ani ai comunismului) fusese locul meu de întâlnire cu primele inevitabile atingeri ale morții. Adevărul că odată totul se va termina pentru a lăsa loc despărțirii și dezolării l-am asimilat târziu, chiar dacă mama a știut atunci să găsească tăria de a râde de mine pentru a-mi oferi părintește exemplul detașării sale.
Multă vreme morbida prezență a morții m-a îndemnat să închei ziua, rostind în gând, seara înainte de culcare, în pat cu fața spre perete: „Doamne, să nu mor niciodată!”. Nici când am înțeles că între viață și plecarea din această lume se afla bucuria dragostei lui Isus, n-am putut râde de ingenuitatea copilului înfricoșat de moarte ce îndrăznise să-i pretindă lui Dumnezeu o asemenea așteptare lipsită de firesc. Și, totuși, după ce am învățat să prețuiesc bucuria veșniciei – așa cum este ea oferită de Isus –, la vârsta înțelegerii, m-am simțit bucuros că, din primele contacte ale conștientizării morții altora, am putut rosti îndelung, fără rușine, o asemenea rugăciune. Ea mi-a oferit până azi un sentiment de siguranță pe care, cu toată trecerea timpului, îl mai simt și astăzi proaspăt. Deo gratias!
+ Mihai, episcop
