După doi ani de renunțări și de restricții cauzate de situația sanitară de pe mapamond și consimțite mai mult sau mai puțin, mai avem nevoie oare și de alte îngrădiri, precum cele impuse de post? Sau este postul un fel prelungire a stării de alertă cu care coabităm de o bună vreme? Ceva asemănări în acest sens vom putea găsi, în mod cert. De pildă, am observat că atitudinea omenirii în fața măsurilor sanitare propuse este similară cu cea a creștinilor față de post: unii se înfrânează pentru beneficiile vieții cumpătate, alții pentru că se tem de eventuale repercusiuni, iar alții nici măcar nu vor să audă de astfel de renunțări.
Chiar și așa, postul înseamnă mai mult decât orice fel de măsuri restrictive impuse prin ordonanțe de urgență. Postul înseamnă în primul rând o atitudine benevolă, una care să ne ducă la o convertire individuală, o întoarcere sinceră la statutul obținut prin Botez, acela de fii preaiubiți ai Tatălui Ceresc. De fapt, aceasta se și vrea a fi postul – o cale a simplității care să ne conducă la Dumnezeu. Știm bine că un astfel de drum nu poate fi impus. Dumnezeu ne-a creat pentru Împărăția Cerurilor și își dorește ca fiecare dintre noi să se mântuiască, însă nu independent de vrerea noastră.
Să reținem deci că postul nu este un fel de competiție sportivă organizată de Biserică și care să se desfășoare pe parcursul a opt săptămâni, dacă includem aici și Săptămâna Albă. După ce vom fi renunțat la carne sau la alte capricii atâta amar de vreme, nu vom primi nicio medalie și nicio diplomă care să ne confirme anduranța. Nu vom posti așadar cu gândul la vreo recompensă, ci la cuvintele Mântuitorului: „Suntem slugi netrebnice, am făcut ce eram datori să facem” (Luca 17, 10). La fel, postul nu ar trebui să fie nici o toană personală, care să-i afecteze pe cei cu care trăim, și nici măcar o formă vizibilă sau o manifestare exterioară de cult. Pe cât posibil, acesta trebuie să rămână o stare ce ne privește doar pe noi și pe Dumnezeu – „Să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns” (Matei 6, 18).
Și postul va rămâne actual, atâta timp cât vom reuși să luăm în considerare toate cele trei componente ale sale: (1) abstinența de la anumite feluri de mâncare și mai ales de la orice lucru care poate împiedica consolidarea relației noastre cu Dumnezeu; (2) caritatea sau transformarea renunțărilor noastre în fapte de milostenie; (3) rugăciunea. E bine de ținut, deci, regimul alimentar, însă fără celelalte două elemente nu poate fi numit chiar post. Apoi, în zadar vom renunța la carne, sau la alcool, sau la internet și altele, dacă nu vom renunța, mai ales, la păcat.
Așadar, abstinența de la carne sau de la alte capricii nu ar înseamna mare lucru, dacă toate aceste renunţări nu ar fi transformate în pomană pentru alții. Apoi, putem transforma și timpul petrecut în fața monitoarelor în momente petrecute cu Dumnezeu – precum citirea unei evanghelii sau a unei cărți de spiritualitate. Şi nici măcar atunci postul nostru nu ar fi unul complet. I-ar mai lipsi rugăciunea, întâlnirea noastră intimă şi personală cu Dumnezeu. 30 de minute petrecute cu sau fără rost pe reţelele de socializare pot fi transformate și ele într-un Rozariu oferit zilnic pentru binele celor dragi, pentru pacea lumii, sau pentru convertirea liderilor politici ai lumii, spre exemplu.
Revenind la paralelismul făcut în introducere, cred că putem considera postul tot un fel de stare de alertă. O stare discretă și cuminte în care să ne ascuțim simțul intimității cu Dumnezeu. Pentru că post înseamnă să ieșim din zona de confort care ne ține prizonierii propriilor interese. Să depășim limitele pe care noi înșine ni le-am trasat. La cele spirituale mă refer. Să renunțăm la amăgitorul statut de ucenici căldicei și să ne aprindem de la iubirea Răstignitului. Și așa, la finalul Postului Mare, să fim noi înșine lumina miraculoasă a Învierii.
- Pr. Victor Ostropel
Text publicat în Foaia de Postul Mare
