Faptul de a se crede superiori celorlalți i-a condus pe mai marii Legii la pierderea harului de a-l recunoaște pe Mesia. Prezumția de a fi în posesia Adevărului i-a făcut să creadă că vanitatea ar putea fi o virtute, astfel că refuzul lor de a se deschide lui Isus a deschis ușa mântuirii tuturor neamurilor. Uneori cădem și noi în ispita de a ne crede mai buni decât ceilalți. Dacă prin har nu suntem ca cei răi, deși avem același aluat al slăbiciunii, trebuie să știm că, asemănându-ne lui Isus, ne abținem de la judecată și nu răspundem răului cu rău. Trăind și oferind iertarea, compasiunea, viața omului credincios ține, într-adevăr, de cuvânt și merge pe încrederea în Dumnezeu. [...]

Specializați în siguranță (la Duminica a treia după Rusalii)

Specializați în siguranță (la Duminica a treia după Rusalii)
01 Iulie
2020

Specializați în siguranță (la Duminica a treia după Rusalii)

Din martie, de anul acesta, suntem specialiști în siguranță. Siguranța proprie și a celor mai apropiați pare să fi devenit singura preocupare în timp de pandemie. În Predica de pe munte, în care Isus a rostit Fericirile, El n-a uitat de nevoia omului de siguranță și de importanța credinței. Punând în contrast subterfugiile care ne consumă pentru a construi o viață cât mai tihnită, Isus ne invită însă la un alt mod de a privi lucrurile.

În Evanghelie, Isus a subliniat mai întâi firescul și ordinea naturii care-și continuă cursul, indiferent de zbuciumul omului pentru lucruri aparent esențiale și necesare. Un credincios onest știe că această nevoie de siguranță nu este trăită, din păcate, ca încredere liniștită menită să aducă pacea. Este mai curând o neliniște permanentă, iar cei mai mulți își pun nevoia de siguranță în avut: „am de toate, nu mă îngrijorez, îmi permit multe, chiar și medicul cel mai bun, la nevoie”. A acumula devine astfel un țel în sine. Dar exact în ce-ți pui încrederea, aduce frica – „molia, rugina, hoții” – care erodează toate asigurările.

A sluji lui Dumnezeu și Mamonei nu e posibil. Nu poți să mergi spre lumină și, în același timp, să te depărtezi de ea. Mamona este Răul și, în acest caz, înseamnă suma tuturor preocupărilor existențiale. Universul îngrijorărilor aduce cu sine invidie, lăcomie, zgârcenie, neliniște, or Fiul lui Dumnezeu, arătând cursul Providenței, schimbă termenii problemei, invitându-i pe ascultători la o surprinzătoare detașare față de grijile vieții, propunând mai întâi o atitudine diferită. Ochiul ca „luminător al trupului” este judecata realității, lumină sau întuneric, în funcție de ceea ce cauți, păstrezi și te străduiești să construiești. Dacă ești bun, vei căuta bunătatea, chiar de vei simți răul; dacă ești rău, binele nu te atrage; cauți de fiecare dată și te arăți din ceea ce prisosește inimii tale. Un ochi murdar este ca o lentilă opacă care caută, vede și aduce întunericul.

În primii ani după 1989, prin mărturia unor martori direcți au fost publicate unele interviuri despre timpul interbelic. Se resimțea nostalgia pentru un cult al bunăstării – cultul comunismului fusese evident malefic! – și se căina cursul istoriei, invocând întrebarea „ce-ar fi fost țara fără comunism etc”. Până în 1940, cu certitudine, s-a trăit mai bine datorită libertății, a conștiinței sacrificiilor trăite în Primul Război mondial, care au condus ulterior la întregirea țării și a respectului față de o precisă ordine morală. După ce s-a evocat interbelicul fără rezerve, câțiva ani mai târziu, înspre anul 2000, au ieșit unele memorii, mult mai lucide, ale unor persoane care n-au uitat și de umbre. Marcat de o apetență pentru extremism și dictatură, pentru tertipuri și politicianism care au condus la discreditarea autorității publice și chiar a libertății de exprimare, interbelicul a avut bineînțeles limitele sale. „Nu poți să nu fii nostalgic față de această lume (trecută), cu bunele ei maniere, cu farmecul ei (…), cu candoarea ei, dar nu poți să nu-ți spui că era minată de o anumită inconsistență, (…) că era… «coaptă spre a dispărea». (…) E limpede că nu poți practica, nepedepsit, confortul intelectual și voluptățile de castă” – spune despre acel timp un cunoscut scriitor contemporan. Dacă al Doilea Război mondial, apoi persecuția contra creștinilor și tirania comunistă au transfigurat siguranța fiecărui român, comoditățile și grijile acestui veac, entuziasmul carierelor au redus viteza și entuziasmul față de idealurile sufletești. Care este atunci morala fabulei? Că în orice timp omul poate avea acces la libertatea interioară, dar are nevoie, dacă se pretinde credincios, să-și delimiteze prioritățile, străduindu-se sufletește.

În fața panicii, a răutății, a egoismului lumea oferă cu precădere consecvența idealurilor de putere. Dumnezeu, în schimb, cheamă la dăruire, conduce, cere și oferă binele nu ca pe un premiu, ci ca adaus la căutarea neobosită a Împărăției sale. Tocmai de aceea, Isus recomandă să te uiți în jur pentru a vedea că El se ocupă de creație, de tine, de ceilalți. Fiecărei zile îi ajunge răutatea, dar mai ales harul. Statura de păgân nu este doar absența botezului sau a înscrierii într-un registru parohial. Este mai ales atitudinea de îngrijorare și panica din fața preocupărilor, a temerilor sau a înfruntărilor vieții. Deși viața este cu mult mai presus decât hrana și îmbrăcămintea, „strămoșeasca” credință – care nu este un titlu de glorie mundană – se revelează dacă te hrănește senin și respectuos față de viață și semeni, și te ajută să opui răului prin bine.

Orice apartenență creștină fără un personal exercițiu sufletesc la ceas de cumpănă, nu ține de cald și nu e favorabilă mărturiei Bisericii. Poți să păstrezi vie în memorie o epocă, doar atunci când încetezi s-o idolatrizezi. După 1990, au fost cazuri în care se confunda atașamentul față de Biserica eliberată cu o stare mai curând emoțională, mărginită de un spirit de revanșă tipic pentru idealuri spulberate. Publicarea târzie, abia în 2003, a memoriilor Fericitului Iuliu Hossu a fost un apel real la trezire, reafirmând faptul că credința nu este un curs al supremației istorice – „noi nu suntem ca ceilalți!” – și nici morala creștină un soi de sfătoșenie. Chiar și după zbuciumul primilor ani de după eliberare, ani marcați de resentiment din cauza nedreptăților flagrante, moștenirea de seninătate a martirilor sau mărturisitorilor a fost și rămâne cel mai bun pașaport pentru încredere.

Cei care și-au trăit credința în vremurile grele nu primiseră asigurări personale, dar l-au dus cu ei pe Isus peste tot. S-au străduit să rămână umili și încrezători și, cu toate poverile pe care le trăiseră, au reușit să rămână proaspeți și să nu-și încline capul. Credința le fusese în primul rând confidența cu Dumnezeu, o credință care s-a manifestat real, concret, chiar dacă n-au fost scutiți de zbucium sau descurajări pasagere. Învățaseră însă să se lase purtați de Isus și să urmeze inspirațiile lui. Răspunsul a venit atunci când primele succese ale Bisericii eliberate au început să se numere în jurul lor. Sufletele se transfigurau în prezența lor. Nu voi uita niciodată prima liturghie de pe Câmpia libertății, din martie 1990, apoi celelalte pelerinaje de credință, din lunile următoare, de la Baia Mare sau Cluj. Am văzut atunci revenirea Bisericii la lumină prin capitalul interior al mărturisitorilor săi. Complet nebăgați în seamă de lumina reflectoarelor, ei îl aveau pe Isus și dețineau puterea de a-l dărui celorlalți. În mod curios, mulți tineri în acele zile n-au avut probleme să înțeleagă moștenirea de har, iar acel an, 1990, cu surprizele sale, a însemnat punctul de plecare pentru multe vocații.

A avea un ideal moral, a nu intra în panică, a-ți repeta că Dumnezeu te ocrotește și-ți vrea binele, a nu uita că niciun fir de păr de pe cap nu cade fără știrea lui… Cei de ieri trăiseră toate acestea. Seninătatea lor nu era contrafăcută, ci perfect reală. O asemenea savoare, nespusă prin cuvinte, dar suficientă ca prezență, dăruiește energie, forță și credibilitate misiunii Bisericii. Este singurul apostolat valid în orice epocă, un apostolat care prinde contur, fiindcă omul caută sincer seninătatea de a se ști protejat de Cer. Astfel se curăță și se hrănește ochiul credinței, dar mai ales siguranța pe care o acordă Providența.

+MIHAI, episcop