În Sala Mare a Teatrului național din București, în prezența unei numeroase asistențe, a Primului Ministru al României, a Principesei Sofia a România și altor reprezentanți ai instituțiilor culturale din Capitală, invitat la „Gala Corneliu Coposu” [...]

Scrisoare Pastorală la sărbătoarea Învierii Domnului – 2019

Scrisoare Pastorală la sărbătoarea Învierii Domnului – 2019
26 Aprilie
2019

Scrisoare Pastorală la sărbătoarea Învierii Domnului – 2019

+ MIHAI

Din mila lui Dumnezeu, prin grația Scaunului apostolic al Romei

și voința Sinodului Bisericii Române Unite cu Roma,

Episcop al Eparhiei Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare” de București

*

Scrisoare Pastorală la sărbătoarea Învierii Domnului – 2019

Clerului, călugărilor, călugărițelor, întregului popor iubitor de Hristos

Nr. 216

Iubiți credincioși,

Apropiata beatificare a celor șapte episcopi martiri ne oferă un motiv în plus pentru bucuria Paștelui. De ce e atât de important să nu pierdem din vedere legătura dintre martiri și Înviere? Fiindcă nu e posibil să trăiești în credință fără adevărul bobului de grâu care dăruiește viața mai departe, numai dacă moare în glia unde a fost așezat. Beatificarea confirmă faptul că Hristos a fost prezent în suferința și în jertfa Bisericii. Actul recunoașterii oficiale a sfințeniei celor șapte martiri exprimă garanția de fidelitate și de prietenie a lui Dumnezeu față de niște oameni foarte devotați și, mai ales, certitudinea că ei sunt în Cer. Pentru țara noastră și pentru idealul moral creștin este într-adevăr un tezaur fără de preț. Dar jertfa Binelui nu are legătură cu popularitatea. Aici se află  diferența dintre eroism și martiriu, fiindcă mulți văd eroul, aproape nimeni însă nu-l zărește pe martir.

Jertfa este în favoarea lui Dumnezeu, a adevărurilor eterne și în favoarea Binelui. Jertfa vieții e cauzată de refuzul lumii în fața Adevărului. Hristos a rămas singur în Grădina Măslinilor, nu a fugit, nu s-a apărat. Martirii, la rândul lor, au știut că există lucruri superioare siguranței lor personale și i-au rămas fideli lui Dumnezeu și propriei conștiințe. Iată de ce, după șapte decenii de la desființarea Bisericii, celebrăm Învierea din acest an printr-un act de credință formidabil. Împreună cu Urmașul Sfântului Petru, care vine să confirme în credința Crucii și a Învierii Domnului, celebrăm un act al demnității istoriei omului și al speranței patriei spirituale.

Întotdeauna suferința răscumpărătoare a drepților se comunică în favoarea tuturor și permite generațiilor să-și construiască viitorul pornind de la vieți exemplare care îl mărturisesc pe Hristos cel mort și înviat. Să putem fi, așadar, demni urmași ai martirilor și să ne ferim de tot ceea ce micșorează Adevărul vieții în favoarea aranjamentelor morale. Orice amestec cu Răul nu face decât să răcească dragostea pentru Dumnezeu și pentru întâietatea voinței sale.

Dragii mei,

Al doilea lucru pe care aș dori să vi-l propun ca meditație de Paște este incendiul care a distrus parțial catedrala Parisului. Se știe deja că biserica va fi refăcută, fondurile pentru reconstrucția ei fiind deja mai mult decât suficiente. S-a petrecut totuși un lucru curios: aproape nimeni nu a vorbit de pietrele vii ale credinței care au ținut împreună aceste ziduri vechi de sute de ani. Ele au văzut și protejat secole de-a rândul lumea, susținând istoria, asistând apoi la făurirea unei Europe care a întors spatele Maicii Domnului și s-a îndepărtat de bucuria vieții ca temei al existenței. Are dreptate omul credincios să se întrebe: „Cu ce suflet se va reconstrui Notre-Dame?”, fiindcă fără credință se reclădesc numai pietre moarte.

În câteva ore poate dispărea totul, secole de muncă și frumos, devotament, dorință de perfecțiune. Plângem după pietre, vitralii și valori cărora le-am stins entuziasmul credinței și de care ne-am rușinat să le mai numim dovadă a dragostei pentru Dumnezeu. Și cum se întâmplă în aceste clipe de oroare, se poate vedea cât rămâne din distrugerile imperfecțiunii omenești. Rămâne nimicul, neantul vanității noastre impenitente.

Cucernici părinți și dragi credincioși,

Prin anii ’60 se dorea o catedrală nouă într-unul din marele orașe ale Franței. Arhitectul – de formație futuristă – cerea marilor personaje din epocă să facă apel pentru a se strânge banii necesari unei asemenea inițiative costisitoare. Printre cei vizați s-a aflat și scriitorul Paul Claudel, celebrul convertit la credință. Paul Claudel i-a scris atunci arhitectului: „Înainte să faci o catedrală, mergi, domnule, de te spovedește de păcate!”. Și nu s-a mai ridicat nici până azi acea biserică lipsită de suflet. În timpurile noastre bisericile din alte țări se închid sau se vând; ba chiar sunt demolate. Maica Sfântă, care a apărut de atâtea ori pentru a invita lumea să revină la Dumnezeu, a avut parte de multe refuzuri. De ce anume avem nevoie ca să înțelegem că ceea ce arde și se pierde nu e decât sărăcia noastră lipsită de aura Creatorului vieții? Cum poate renaște Europa care-l iubea odată pe Dumnezeu și care edifica prin bun gust, nevoia și simțul eternității?

În timpul incendiului, conturul de foc al planului catedralei Parisului văzut de sus ilustra în mod tragic crucea lui Hristos, dar și deșertăciunea vanității omenești. Să nu uităm că „de n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește, în zadar vă sculați dis-de-dimineață, în zadar vă culcați târziu, voi care mâncați pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul” (psalmul 126, 1-2). La Dumnezeu toate sunt cu putință. Să-l rugăm să ne ajute să iubim Adevărul, să ne reîntoarcem la El și să-i ajutăm și pe ceilalți s-o facă. Nu ne mântuiesc vorbele, ci devotamentul față de Cruce și încrederea în Dumnezeu. „Dumnezeu singur ajunge” este și mesajul pascal al credinței pe care ni-l lasă mucenicii, cu toate eșecurile pe care Biserica trebuie să le trăiască zi de zi prin lume.

Dragi prieteni,

Privind la piatra ridicată de pe mormântul Domnului, să ne întrebăm cât de mult ne lăsăm conduși de mesajul și de viața lui Hristos. Acum treizeci de ani Dumnezeu a luat piatra de pe mormântul Bisericii Greco-Catolice. Ea nu s-a stins în timpul persecuției, a trăit mai departe prin elanul rugăciunii sufletelor, prin jertfa de a lăsa istoria în seama lui Dumnezeu, prin ceasurile de închinare și celebrare. Fără acest mortar al dragostei de Dumnezeu, fără compasiunea față de ceilalți nicio biserică de zid nu poate să stea mult în picioare.

Primii creștini dați spre hrană fiarelor în arene cântau Christus vincit, Christus regnat! Nu există Înviere fără Răstignire. Bucuria lui Hristos vine numai după experiența nimicului nostru, a înfrângerii fără milă pe care moartea pare s-o aducă. Merită să trăim aici cu Hristos în cinste și încredere, așteptând bucuria deplină. Numai așa vom avea parte de bunătate aici, pe pământ, și dincolo, în veșnicie.

Hristos a înviat!

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți!

 

                                                                   +MIHAI

                                                                     episcop