În fiecare an, în timpul celor zece zile dintre sărbătoarea Înălțării și cea a Rusaliilor, Biserica actualizează și trăiește cu intensitate această adevărată reculegere a Cenacolului, fiind adunată în jurul Mariei, Regina Apostolilor.
O explozie universală!
Dimineața Rusaliilor! Explozie exponențială! Incendiu universal! Se va răspândi până la capătul lumii. În toate țările. Răsunetele sale: fără sfârșit! Acest eveniment fabulos va transforma fața pământului. Isus l-a dorit atât de mult:
Foc am venit să arunc pe pământ și ce altceva vreau decât să se aprindă! (Luca 12, 49)
Da, cum era Isus de nerăbdător să vadă Spiritul în sfârșit dat, în sfârșit răspândit! El a venit în lume ca să deschidă pământul Spiritului său Sfânt. De-a lungul anilor de predicare, nu a făcut altceva decât să ne pregătească să-l primim. Fiindcă doar Spiritul Sfânt ne putea face să interiorizăm Cuvântul său, să îl înțelegem dinlăuntru: cu inima! El și-a vărsat fiecare picătură din Sângele său, pentru ca fiecare picătură de sânge să se transforme într-o mică flacără – a Spiritului Sfânt.
În Bisericile Orientale se spune: Dă-ți sângele și primește Spiritul!
Isus își varsă tot Sângele său pentru ca Spiritul să se răspândească. Și când Inima sa este, în sfârșit, deschisă, din ea țâșnesc izvoarele de apă vie ale Spiritului Sfânt. Iar Ioan, în loc să scrie că Isus își dă ultima suflare, preferă să spună „și-a dat spiritul”.
Ioan scrisese de asemenea că Spiritul Sfânt încă nu fusese dat, căci Isus nu fusese încă glorificat (cf Ioan, 7, 39). Glorificat pe Cruce și în Învierea sa. Iată că, în sfârșit, Fiul este glorificat! Și poate, așadar, să-l dea pe Spiritul său cel Sfânt.
În ajunul plecării sale la Tatăl, El se rugase:
Părinte, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine și cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii (Ioan 17, 24)
Iar această glorie este de fapt El, Spiritul Sfânt. Rusaliile sunt, așadar, încoronarea tuturor misterelor lui Isus. Această sărbătoare este culmea tuturor sărbătorilor. Crăciunul, Botezul, toată Săptămâna Mare, Paștile, Înălțarea, toate acestea sunt în vederea răspândirii Vieții lui celei mai intime pe pământ – adică a Spiritului său.
Oare nu spunea El:
Este mai bine pentru voi ca eu să plec, pentru că, dacă nu mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi; însă, dacă mă duc, îl voi trimite la voi. (Ioan 16, 7)
De altfel, nu este aceasta explicația profundă a acestei bucurii paradoxale a apostolilor și a discipolilor, în seara zilei Înălțării: nu îl vom mai vedea pe pământ, dar știm că, prin Spiritul său, El va veni să locuiască în inima fiecăruia dintre noi.
Vulcan și uragan
Pentru ce aceste mulțimi au venit de peste tot, fără să știe ce le așteaptă? Pentru că Rusaliile, precum Paștile, erau o mare sărbătoare pentru poporul evreu. Se celebra darul Legii făcut lui Moise, al celor zece porunci, pe Muntele Sinai. La cincizeci de zile după Paști, se sărbătorea traversarea Mării Roșii.
Dar aici, astăzi, nu mai este Legea care se dă oamenilor, ci Dumnezeu Însuși care se dă. Pe Sinai a fost în foc, în tunete și fulgere. Vârful era precum un vulcan (cf Ieșirea, 24, 17). Aici, în intimitatea tăcută a Camerei de sus, totul este, mai întâi, calm și liniștit.
Și iată că, deodată, la al treilea ceas din zi, El vine în foc. Foc care încălzește și luminează, care arde și strălucește. Este însuși focul din Inima lui Isus. Focul de care dorește ca toți să fie îmbrățișați, iată-l că se aprinde în inima fiecăruia, și că îmbrățișează întreaga Biserică. Fiecare primește propria sa flacără, dar este același unic Foc.
Această Cameră de sus este, de fapt, Biserica. Iat-o iradiată de focul Spiritului, iluminată de razele sale, inundată de lumina lui Hristos. Lumina care strălucește pe Fața lui Hristos glorificat, Spiritul vine să o aprindă pe pământ. Și acest Foc, cine va putea vreodată să îl stingă? Un incendiu imens se declanșează în acea dimineață. Nimeni, niciodată nu va putea să îl stingă. Din aproape în aproape, va sfârși prin a îmbrățișa totul, fiind alimentat de un mistral… De aceea, într-o situație în care este prea mult de făcut, să spunem, mai degrabă, plini de încredere: e o luminiță într-o pădure, decât să zicem, descurajați de dinainte: nu e decât o picătură într-un ocean.
Căci Dumnezeu vine în foc, dar și în vânt. Vulcan și uragan. Vânt de lumină, violent și impetuos. Da, Spiritul este Ruah, Suflul însuși al lui Dumnezeu, cel care dă viață. Suflu îndeajuns de puternic ca să-i ducă pe apostoli până la capătul lumii. Suflu care împinge pe căile evanghelizării sute și mii de apostoli, până la sfârșitul timpului…
Uragan de iubire care continuă să ridice lumea, secol după secol. În anul Spiritului Sfânt 1998, de Rusalii, în fața a jumătate de milion de tineri din noile mișcări ecleziale, Petru de la finele celui de-al doilea mileniu – Ioan Paul II – îndrăznea să spună: Este chiar același suflu care vă animă și care a suflat în dimineața primelor Rusalii. Și a spus-o, încă o dată, în fața a unui milion de tineri adunați la Ziua Mondială a Tineretului, la Toronto, în iulie 2002!
Această flacără în priviri, de unde le vine?
Acești bărbați și femei nu se mai recunosc! Nu mai sunt aceiași! Fuseseră deja botezați în viața lui Isus trăită în cotidian, cufundați în apele adânci și amare ale Pătimirii sale. Iată-i acoperiți de torentele de apă vie ale Spiritului Sfânt. Spiritul vine să trezească în ei tot ceea ce au primit. Vine să readucă în memoria inimii tot ce au văzut și auzit la Isus. Înainte, era Petru. Acum este un alt Petru. Cel temător devine curajos. Cel timid devine intrepid.
Temeritate, îndrăzneală, curaj care îi uimește pe ei înșiși, care îi contrariază pe cei care îi cunosc. Curaj pe care nimic nu îl va slăbi, îndrăzneală pe care nimic nu o va împiedica. Curaj și îndrăzneală care îi vor conduce până la mărturia supremă: martiriul ! Da, sunt alte persoane, cele care ies din Cenacol. Totul în ei este nou: și au fost toți umpluți de Spiritul Sfânt.
Oare asta nu ne amintește unul din primele cuvinte din Evanghelia lui Ioan: Din plinătatea lui, noi toți am primit… (Ioan 1, 16)
Acest Spirit umple întreaga casă. A umple tot este atributul lui Dumnezeu, fiindcă El este plenitudine. Da, Dumnezeu nu poate decât să dea fără calcule, fără să se zgârcească, fără să măsoare. Nu poate decât să umple, să împlinească. Să umple inimile, dilatându-le la infinit.
Imensul seceriș începe
Rusaliile erau inițial sărbătoarea secerișului. Întocmai precum, la începutul primăverii, Paștile erau sărbătoarea primelor roade, a primilor miei oferiți. Iar Dedicarea Templului, în toamnă, sărbătoarea recoltelor.
În această zi, începe secerișul Bisericii. Mica sămânță – Isus – a căzut deja în pământ; acum este timpul secerișului! Din acea primă zi de Rusalii, 3000 de persoane se vor alătura apostolilor. Iar Biserica nu va înceta să crească, să se întindă. Va ajunge la toate rasele, națiunile, popoarele și limbile. De la cei Doisprezece de la început, vor ajunge miliarde. Acum, la începutul mileniului, sunt atestați un miliard șase sute de milioane de botezați. Dar ca să nuanțăm: câți dintre ei trăiesc cu adevărat din Spiritul lui Isus?
Semn stupefiant: fiecare îi înțelege pe Apostoli în propria sa limbă. Într-o zi, fiecare popor, fiecare cultură va putea să transmită Evanghelia în propria sa limbă, va putea să îl cânte pe Dumnezeu în propria sa limbă. Și va fi un singur limbaj: cel al laudei unanime. Mii de limbi, un singur limbaj. Sau invers: mii de limbaje, o singură limbă.
Alți apostoli preiau chemarea, de-a lungul secolelor, și în toate țările. Vor vorbi și vor cânta în limba fiecărui popor. Dar, mai ales, vor cânta în limba unică a Iubirii. Universalitate a Bisericii! Catolicitate a Bisericii!
Rusaliile sunt geneza Bisericii. Creația sa. Lansarea sa în timp și spațiu. Propulsarea sa pe orbita vieții veșnice. Biserica va trăi pururi, până în Cer. Explozie atât de puternică, încât niciun eveniment al istoriei, nicio persecuție nu vor putea opri sau măcar devia traiectoria sa până la Ierusalimul ceresc.
Rusaliile sunt Crăciunul Bisericii: nașterea sa. După trei ani de gestație, Biserica părăsește sânul matern. Petru și discipolii ies din Camera de sus; Biserica iese în lumina zilei. Deschizându-se acestei lumi imense unde va crește, lume pe care, totodată, o va vindeca.
Rusaliile sunt noua Creație; Biserica este, așadar, lumea reînnoită din interior. În inimaginabila bogăție a Creației, în miliardele de specii vegetale, în milioanele de specii animale, pretutindeni și mereu este aceeași viață, datorită aceleiași ape și aceluiași soare. Astfel, în toată umanitatea, în varietatea sa cvasi-infinită, este pretutindeni și mereu lucrarea aceluiași Spirit primit la Rusalii.
Să nu lăsăm niciodată să treacă aceste zile fără ca măcar să intensificăm propria noastră dorință de a fi reînnoiți de o nouă revărsare a Spiritului sfințeniei, fără să oferim o fierbinte rugăciune de cerere pentru întreaga Biserică: fie ca ea să trăiască noi Rusalii!
Pr. Daniel-Ange
Articol scris special pentru „Foaia” Episcopiei Greco-Catolice Sfântul Vasile cel Mare de București.
Traducere: Oana Viviana Dimcev