Sunt vremuri dureroase, dar și timpuri de har. În istoria noastră recentă, doar la revoluția din 1989 și apoi, zece ani mai târziu, la vizita Papei Ioan Paul al II-lea, am mai trăit așa ceva: momente în care ne recompunem și ne regăsim ca națiune. În care arătăm că putem fi buni, amabili, generoși ca persoane și ca societate.
O Românie caldă și generoasă a irumpt în aceste trei săptămâni dureroase de război. Bombardați cu multe prejudecăți despre România, occidentalii au descoperit-o cu uimire. Stau mărturie multe articole elogioase din presa străină despre dărnicia și omenia românilor față de semenii lor ucraineni fugăriți de Rău.
În autogara Filaret, o femeie bătrână dezorientată a rămas dezorientată după orele de haos provocate de sosirea concomitentă a șase autobuze de refugiați – peste trei sute de femei și copii istoviți de un drum lung și periculos ce erau așteptați de doi translatori, cinci pompieri și o mână de voluntari. Bătrâna cerea, în românește, o cartelă SIM. Voia să se conecteze la o aplicație de comunicare populară în Ucraina și Rusia. Nu știa ea de wireless și era musai să ia cumva legătura cu cei care trebuiau să aștepte în autogară și erau de negăsit. Autobuzul îi întârziase mai bine de trei ore. Nu îi cunoștea personal pe cei care trebuiau să o preia, nu avea numerele lor de telefon, fata ei stabilită în SUA făcuse legătura.
Am reușit să descâlcesc povestea și să îi pun în contact. Am rămas cu dânsa până la venirea lor, fiindu-mi teamă să nu se piardă iarăși, de va veni un alt val de refugiați. Era româncă, dintr-un sat din zona Cernăuți. Vorbea o limbă română frumoasă, cu cuvinte uitate, cum numai la bunici mai auzisem. Era îngrozită de ruși, de război, de Putin, pe care-l considera satană. Mi-a povestit că murise deja un tânăr soldat român din satele de primprejur. Era prima oară în România. Soțul ei, mi-a spus, voise mult să vadă țara, dar murise acum doi ani fără să-și împlinească visul. Iată, acum sunt singură aici, a continuat. După moartea soțului a decis să plece la fiica ei, în SUA. Fusese programată la interviu la ambasada SUA din Kiev în noiembrie anul trecut, dar interviul se amânase pentru luna mai. În decembrie, rușii au început să amenințe granița Ucrainei. A încercat să vorbească la ambasada SUA din Chișinău și nu a reușit nimic. A izbucnit apoi războiul. Fiica ei s-a adresat atunci ambasadei SUA la București. Poate oare devansa interviul ce fusese programat pentru luna mai? Da, sigur, i s-a răspuns pe loc. Așa frumos ne-au răspuns, mi-a spus bătrâna, așa frumos! Trebuie că la ambasada americană la București lucrează români. Cu siguranță că sunt români, de ne-au răspuns așa frumos, că să vin urgent, fără programare. Femeia m-a emoționat până la lacrimi. Din această discuție și din multe alte detalii am realizat că dânsa identifica tot ce e bun cu România pe care nu o vizitase niciodată.
Noi știam de această Românie generoasă de la bunicii noștri ori din scrierile celor de mai demult. Poate și ei au scris sub impresia unor astfel de momente, cum sunt cele ce le trăim acum, o Românie idealizată, dar și cât se poate de reală la anumite clipe.
Sunt jurnalist cu experiență și știu că aceste clipe de har vor înceta. Știu că aceleași forțe ale Răului care i-au fugărit pe ucraineni ne vor dezbina, vor strecura îndoiala. Nici nu contează. Noi vom fi deja mai departe în devenirea noastră ca națiune. Noi vom avea încă un moment de har, încă un reper la care ne vom putea întoarce, pe care ne vom putea rezema la viitoare clipe de cumpănă.
– Gelu Trandafir
Text publicat în Foaia de Postul Mare