Predica PS Mihai în Duminica Semănătorului – 17 octombrie 2021
Pilda semănătorului (Luca 8, 5-15) deschide o nouă pagină despre mărinimia lui Dumnezeu. Faptul că Isus își invită auditoriul cu această ocazie să-și folosească simțurile interioare – „Cine are urechi de auzit să audă!” –, ar trebui să ne pună pe gânduri și să ne scutească de interpretări superficiale. Altfel, riscăm să rămânem blocați pe nota discordantă a lejerității Domnului în a-și plasa „investiția” însămânțării peste tot. Chiar și acolo unde perspectivele locului unde va cădea sămânța (răspunsul la cuvântul lui, se înțelege) nu sunt deloc promițătoare. Această atitudine lipsită de calcul pe care Dumnezeu o afișează și pe care noi o numim neglijență și risipă, după ordinea precedențelor din lume, este cheia principală a parabolei.
Amintindu-i pe aceia care oferă un pământ bun sămânței cuvântului său, Isus sugerează simplitatea problemei: „cu inimă bună și curată, îl păstrează [cuvântul] și rodesc întru răbdare”. În terenul pe care-l deținem, dincolo de solul neprimitor – pietros, năpădit de buruieni sau cel pe care s-a bătătorit poteca – vom găsi până la urmă o falie strâmtă de pământ roditor? „Fără inimă bună și curată” în preajma cuvântului lui Isus, viața nu e făcută să convingă pe nimeni despre valoarea credinței.
Când Isus le va cere ucenicilor să predice Evanghelia, o face după o judecată de bun simț. Niciun om nu poate predica decât ceea ce el însuși descoperă vital pentru sine, ceva pe care deja îl trăiește din convingere. Nu-i va trimite, prin urmare, pe cei doisprezece la cursuri despre știința manipulării sau arta conversației, ci le cere să anunțe bucuria unui mesaj a cărui consistență provine, în primă instanță, nu din divagațiile literare, ci de la comuniunea cu El. Poate și de aceea Pilda semănătorului ne spune că nu putem asculta decât ceea ce alegem să auzim.
Dumnezeu nu și-a trimis apostolii să culeagă roadă pe poteci uscate, printre pietre sau tufele de mărăcini (cf. Luca 6,44). După atâta insistență asupra avantajelor progresului, se vede azi că judecata inimii n-a fost cea care a avut de câștigat. Tocmai de aceea, în loc de învățătură avem parte de idei contradictorii, comploturi și conspirații, în loc de renaștere religioasă, psihanaliză sau prestări-servicii sacre, în loc de idealuri religioase, absurdul și – mult mai grav – în loc de fericire, expedientul confortului. Chiar și în Biserică, surprinși de îndoială și de slabul interes față de discernământ, ajungem cu greu să admitem (fără umilință) că n-avem cum să investim printre pietre și buruieni. Cu ce să se mai hrănească generațiile de azi, dacă robustețea mesajului lui Isus nu e decât pretextul pentru demagogii pe tema strămoșeștilor predanii sau a ideologiilor naturiste?
Tendința de a explica totul, de a reduce miza vieții la banalități istorice și „lupta” pentru pace, ne poate desfigura prin urmare destinul sufletului. În același timp, cuvântul Domnului nu e asimilabil unui manual de instrucțiuni de tipul acelora care ne permit să folosim în bucătăria de acasă aparate performante! Dacă Isus vorbește în parabole o face pentru a ne spune că viața e mult mai mult decât procedurile care vizează confortul și supraviețuirea. A căuta fața Domnului nu are nimic în comun cu statul la rând în fața unui ghișeu – s-ar plăti tot impozite la stăpânire. Tocmai de aceea, tehnicile așa-zise de evaluare, procedurile, subterfugiile, cu atât mai puțin anchetele și plebiscitele în universul de credință, sunt ridicole pentru simțul mărinimiei lui Dumnezeu.
Faptul că Isus își expune cuvântul inconsistenței noastre, asumând riscurile necondiționatei sale iubiri, este un lucru extraordinar pentru speranță. Într-adevăr, de la început, cu bună știință, Dumnezeu se lasă în persoana lui Isus pradă fatalității omenești. A-l căuta pe El în spatele cuvintelor pe care le rostește, a gesturilor pe care le face, a da urechilor șansa să audă ceea ce le-a fost menit, conduce la adevărul că viața lui Isus n-a fost decât o mare risipă în favoarea noastră. Și, cu toate că pare să iasă în pierdere, mărinimia lui Dumnezeu față de noi rămâne necondiționată.
Pilda semănătorului ne arată, prin urmare, ce fel de investiții face Dumnezeu, cât răbdă și cum citește taina timpului ca în cele din urmă să ne fie favorabil. Isus ne atrage atenția că nu putem fi decât ceea ce alegem să fim și că, la rândul nostru, avem riscuri de asumat. Vom încerca, bineînțeles, să ne scuzăm ca să nu fim la înălțime. Dar nu, nu aici se află pericolul. Diferența locurilor peste care cade sămânța, așa cum le descrie parabola, mărturisește care ne sunt de fapt preocupările. Nu putem fi decât rodul acelui lucru căruia înțelegem să-i dăm mai mult credit în scurta existență. Dintr-un bob de grâu, în câțiva ani, roadele vor fi fără număr. La fel ca măsura fără măsură a mărinimiei lui Dumnezeu și ca repetatele vindecări ale inconsistenței noastre… Ce creștin serios și-ar permite să mai moțăie în fața provocărilor pe care Isus le permite odată cu șansa prezentului? În care loc aleg să mă aflu, când din palma Domnului va cădea o nouă sămânță pregătită pentru inima mea?
+ MIHAI, episcop
Foto: Icoana Semănătorului decorează amvonul Catedralei greco-catolice din Hajdúdorog, Ungaria (Wikimedia Commons, autor Jojoe -Bedő Csongor László)
