Predica PS Mihai
Catedrala Blajului
29 mai 2022
Ni se pare normal să vedem cu amândoi ochii, să ne putem folosi mâinile și picioarele, să mizăm pe ceea ce este ființa noastră. Știm că soarele răsare și apune, că grâul crește și se coace, că apa curge și dă viață. Am fost obișnuiți să mulțumim vreodată pentru aceste lucruri?
Ne bucurăm că suntem pe picioarele noastre, că vedem, că auzim, mirosim, că pipăim și că gustul nu ne lipsește. Până sănătatea ne permite, toate aceste lucruri ni se par firești și e aproape de la sine înțeles că toate trăsăturile firii ni se cuvin împreună cu viața.
Niciodată nu este însă ușor să mulțumim pentru lucruri care credem că ni se cuvin. Cu atât mai puțin suntem dispuși să ne considerăm recunoscători lui Dumnezeu când ne merge bine! Uneori puțina rugăciune pe care o mai facem este pentru a nu pierde lucrurile care, deși par evidente de la sine, se pot spulbera într-o clipită. Dacă n-am ști că lucrurile ar putea lua o întorsătură defavorabilă, ne-ar mai păsa oare de prezența lui Isus? Întâlnirea Domnului cu orbul din Evanghelia de azi ne oferă câteva înțelesuri minunate pe care Dumnezeu ni le dăruiește nu pentru a a avea o minte mai bogată în informații, ci pentru a fi mai aproape de El.
Orbul din naștere nu cere să vadă. Nici Isus nu-i va cere, dacă vrea să vadă. La întrebarea ucenicilor care ar fi cauza infirmității acestui om, Isus va răspunde clar: orbirea este aici un prilej pentru ca puterea lui Dumnezeu să se poată arăta. Isus își rezervă, prin urmare, inițiativa, abordându-l pe orb fără menajamente, mânjindu-i ochii și obligându-l să intre în planul Cerului. Isus îi va cere: „Mergi și spală-te!”. Orbul ascultă, dar fără să priceapă. Obligat să se deranjeze, se va vindeca fără să-l cunoască pe autorul binelui său. Află astfel lumina după ce Dumnezeu l-a împins să iasă din letargia în care orice om neputincios ajunge să zacă cu resemnare.
O asemenea vindecare tulburătoare este menită să încingă imediat spiritele. Orbul era cunoscut și nu era un șarlatan. Dintr-o dată el circulă liber pe stradă. Chemat în fața învățătorilor Legii, cel căruia Isus îi dăruise vederea primește curajul neobișnuit al mărturiei. Pentru binele fără măsură primit de la Isus, el va reuși să priceapă fără greș bunătatea și intențiile Binefăcătorului.
Se înfiripă astfel o conversație în timpul căreia omul vindecat va da o formidabilă mărturie despre Hristos. O mărturisire publică ce-l aduce în situația de a fi tratat ca un gunoi de mai-marii locului și alungat. Acum, fostul orb e pregătit într-adevăr să afle cine este Isus, să se întâlnească cu El, să i se arunce la picioare cu recunoștință.
Ce-l face diferit de noi pe orbul vindecat de Isus? Odată ce îi este dăruită vederea, omul nostru va înțelege că ceea ce pentru noi, ceilalți, poate părea de la sine firesc – pentru care noi nu ne simțim datori să mulțumim – este o realitate minunată, extraordinară, tocmai fiindcă este un dar. Ceea ce e firesc pentru toți ceilalți, primește pentru el sensul gratuității și al bunătății Cerului.
Orbul își petrecuse viața pe drumuri, până l-a întâlnit pe Isus, stând cu mâna întinsă și nădăjduind mila celorlalți ca să poată trăi. La rândul nostru, așteptăm și cerșim atenția celorlați, simțindu-ne vii, doar fiindcă suntem băgați în seamă de ceilalți. Vanitatea de a ne descurca singuri și de a ne inventa idolii – la care ne închinăm și care ne înrobesc – păstrează de nenumărate ori gustul amar al fatalității. Dacă nu ne punem în valoare priceperea, ni se pare că nu se întâmplă nimic. Dacă nu mai putem însuma merite sau succese, iar zădărnicia și rănile par să ne covârșească, ajungem să credem că totul zadarnic. Viața superficială pe care o alegem ne silește adeseori să dăm întunericului un nume de lumină.
„Am venit ca să vadă cei care nu văd și cei ce văd să nu vadă!” – ne spune Isus. Cine crede că vede și că se află bine prin el însuși, fără a fi recunoscător harului, acela este orb și așa va rămâne. „Dacă ați fi orbi, ați fi fără păcat” – le spusese Isus fariseilor –, „dar fiindcă ziceți „Vedem!”, păcatul vostru rămâne”.
Orbul vindecat știe acum că totul este un har. De aceea, în fața lui Dumnezeu va vedea mai degrabă un orb din naștere mărirea cerească, decât cei învățați, veșnic ocupați de mândra și deșarta lor inteligență.
Ce înseamnă acest lucru pentru noi, astăzi? Că atât timp cât nu ne lipsește dorința de a vedea fața lui Isus, cât mai avem curajul de a merge împotriva curentului, alegând să ne schimbăm viața, înseamnă că mai putem zări diferența dintre bine și rău, așa cum ne-o prezintă Evanghelia. „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”(Lc. 19,10).
Ne vine greu – nu-i așa – să-l acceptăm pe Dumnezeu care se coboară în lume și se face sărac, se lasă batjocorit și pus pe cruce, omorât fără ezitare tocmai de cei pe care El îi cheamă să intre pe poarta mântuirii. Învierea nu-și revelează sensul fără asumarea morții, a fragilității. Pericolul apare atunci când uităm că în sărăcia noastră constitutivă se desăvârșește harul. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său pentru noi”(Io. 3, 16). Ne iubește într-adevăr, fiindcă ne-a dăruit propria sa Mamă pentru a ne simți cu adevărat frați în Crucea lui Hristos. Ea rămâne singură lângă Crucea lui, continuând să creadă în puterea lui Dumnezeu, dar și în noi, copii ei, asigurându-ne că orice s-ar întâmpla nu se dezice de maternitatea ei.
Sfântul Vasile cel Mare obișnuia să spună: „poruncile lui Dumnezeu trebuie împlinite cu un dor neistovit, ce gonește mereu mai departe”. Maica Domnului nu a părăsit niciodată acest fel de a judeca lucrurile. Ținând cuvântul lui Dumnezeu pururi în inima sa, meditându-l, și‑a trăit chemarea fără să scape din vedere necesitățile și obligațiile care se regăsesc firesc în viața fiecăruia dintre noi. Răbdarea și speranța Maicii Sfinte sub cruce ne vindecă de orbirea în fața voinței Cerului.
Preacurata ne spune și astăzi că împărtășirea cu Domnul nu e făcută din calcule, din frica sau povara purtării Crucii, ci din dragoste și rugăciune. Numai dragostea întărește mărturia crezului. Această dragoste, compusă din micile gesturi care ne aseamănă lui Isus, Lumina lumii, pe care le reînnoim zi de zi, care oferă forță inimii, oferă chiar și celui prigonit putința de a ierta totul pentru Înviere.
Fecioară a săracilor! Covârșiți de răul lumii noastre nu ne putem întoarce acasă, dacă nu ne ajuți să vedem cât de săraci suntem în Isus și că fără El nu putem face nimic? A fi Maica noastră este curăția smereniei tale și, în același timp, bucuria ta de a nu te îndepărta nicicând de lângă noi. Bucuria noastră este în numele tău de familie, o Marie, fiindcă numele tău de familie este tocmai… sărăcia copiilor tăi!
„Apleacă-te și-alină suferința
Fii nouă scut și ajutor,
În lupta vieții, dă-ne biruința
Fecioară Sfântă a săracilor!”
+ Mihai
