A da ochi cu ceea ce ne definește slăbiciunea – urâtul și răul care pun stăpânire pe sufletul nostru și ne depărtează de semeni, lipsindu-ne de dragostea lui Isus – este o experiență aspră.
Sportivii intră în cantonament pentru a se antrena, dar și pentru a înțelege că victoriile au întotdeauna un preț de sacrificiu și de perseverență zilnică. Cele șase săptămâni care ne conduc spre Crăciun ne invită să contemplăm – fără a ne descuraja – distanța dintre măreția lui Dumnezeu și sărăcia tipică a inimii noastre marcată de zădărnicie. De aceea, marii învățători și maeștrii spirituali ai Bisericii asemănau lunga pregătire a sărbătorii o adevărată trecere prin pustia inimii.
A vedea deșertul din orice parte a planetei este un lucru cutremurător. Pustietatea e o regiune fără viață care face imposibilă așezarea firească a vieții, a omului, orice traversare a ei fiind o adevărată sfidare a pericolului. Asemănarea zilelor care preced Nașterea lui Isus cu o trecere prin deșert capătă sens pentru noi, credincioșii, dacă ne aduce perspectiva experienței schimbării în bine. Fără asistența specială a Domnului nu putem decât să vedem păcat, slăbiciune, lipsă de consistență, adică imposibilitatea mântuirii prin forțele noastre sărmane. Deși ne vom cutremura de răutățile pe care inima și mintea noastră le-ar putea scorni și face, nu suntem singuri. Drumul care ne așteaptă îl vom face cu Isus care ne asigură de la înălțimea crucii sale cât de mult ne iubește.
În funcție de importanța pe care o dăm visurilor noastre încercăm să ne rescriem inițiativele. Această căutare ne ține veșnic ocupați, iar grija pentru eul nostru personal pare să aibă întâietate. Locul central al lui Dumnezeu nu poate fi luat însă de așteptările și visele noastre, adesea inspirate de egoul nostru plin de sine. Fără rugăciune și vigilență, zădărnicia ne va îndepărta de statura nouă hărăzită, aceea de a fii și fiice ale lui Dumnezeu.
Tocmai de aceea, în timpul pregătirii Nașterii Domnului, cugetând la chipul neajutorat al pruncului Isus ne amintim că, în lipsa recunoașterii dragostei sale divine, vom fi veșnic sfâșiați între bine și rău. Viața de zi cu zi își dovedește așteptările prin activitate, inițiative, succese, satisfacție. Toate acestea le numim universul supraviețuirii noastre. În răstimpul care ne desparte de Crăciun, frecventând bisericile – locul Sfintei Liturghii, al rugăciunii comune, și interiorizându-ne alegerile, dar și felul de a ne raporta cu semenii în lumina Cuvântului lui Isus, devin chemarea imediată a credinței. Să putem să facem o spovadă bună de păcate înainte de Crăciun și să primim cu bucurie venirea lui Isus în trup pentru a noastră mântuire!
+MIHAI, episcop
