Natanael e un om onest. Isus i-o va spune în față atunci când îl va întâlni. Cu toate acestea, ideea că trimisul lui Dumnezeu ar putea trece prin cartier, că ar putea proveni dintr-o localitate fără vreo importanță, nu este la început o prioritate pentru Natanael. Filip îi va spune, în cele din urmă: „Vino și vezi!”.
Venirea la locul întâlnirii cu Isus este esențială. Pentru a ne confrunta certitudinile cu realitatea și, mai ales, a constata cât de împovărătoare pot fi prejudecățile. Nu înseamnă, bineînțeles, să ne lăsăm vrăjiți de ceva străin, ci de a trăi experiența întâlnirii cu celălalt, dispuși în același timp să ne punem la bătaie statura înțelegerii vieții. Totul se poate întoarce în favoarea noastră dacă ieșim în întâmpinarea ocaziilor vieții, lăsând deoparte, măcar pentru câteva clipe, ceea ce pare să ne confere siguranță. E suficient să admitem că reacționăm diferit în fața unor evenimente care ne pot cutremura certitudinile lumii, ca de pildă experiența pandemiei? S-a petrecut, oare, vreo schimbare în noi, dacă mai întâi n-am fi fost puși în situația să vedem cum anume ne este tulburată știința, experiența?
Impresionat că Isus îi vorbește ca și cum l-ar cunoaște, ca și cum s-ar mai fi întâlnit, Natanael îl salută ca pe un trimis al lui Dumnezeu. „Lucruri și mai mari vei vedea!”, îi spune atunci Isus lui Natanael, a cărei mirare nu se termină aici. Nu-i așa că pe Dumnezeu – Cel care trece pe lângă noi, ne citește inima, ne ia în seamă – avem tupeul să îl întrebăm: „ De unde mă știi?”. Situația e comică! Dacă Dumnezeu ne mai și pune în situația de a da ochi cu tainele sau secretele noastre, începem să simțim frica sau să-i cântăm osanale, fără prea multă convingere, cum face și Petru după pescuirea minunată: „Pleacă de la mine, sunt un biet păcătos!”.
Dacă Natanael va accepta să meargă după Isus – va fi, desigur, unul din cei doisprezece – și să pășească în necunoscut, va înțelege că merită să lase cârma în mâna Aceluia care îl cheamă. Asta înseamnă că va trece de la o stare unde crede că le știe pe toate la bucuria unei întâlniri cu Isus, în care nu-i este dat să prevadă mare lucru. Experiența acestui har de încredere i-a permis lui Natanael, celorlalți apostoli, dar și miilor de suflete de mai târziu (descrise în epistola de azi), să se deschidă credinței indiferent de circumstanțe. Nu ca urmare a vreunei școli filozofice sau a vreunui antrenament intelectual – care altfel ar exalta meritele și ar satisface vanitatea persoanei -, ci prin tăria dialogului față la față cu Isus.
Atunci când ne lăsăm conduși, la rândul nostru, după reguli care ne expun cât mai puțin – le știm pe toate! -, înseamnă să dăm credit unor prejudecăți care ne permit să nu ne punem problema schimbării. Mai devreme sau mai târziu cu toții credem că „măsura mea este cel mai adesea măsura vieții! Cine nu face cum zic eu, greșește, dacă lucrurile nu merg bine este fiindcă lumea nu face cum fac eu.” Orice reținere de a ieși din judecata noastră strictă, nu numai că ne împiedică să vedem realitatea, dar ne poate împiedica să-l simțim pe Isus și ceea ce El dorește de la noi. Prea puțin dispuși să ne punem în jocul vieții sau în favoarea celorlalți, îl obligăm până și pe Dumnezeu – din păcate – să poarte amprenta felului nostru de a fi sau de a judeca.
După o cădere în baie, care i-a fracturat umărul și degetele de la mâna dreaptă, cu puțină vreme înainte de anul 2000, împiedicându-l să binecuvânteze și să celebreze chiar și Sfânta Liturghie, papa Ioan Paul al II-lea recunoștea public că inițiativele, programările, planurile pastorale nu obțin nimic fără taina durerii, taina suferinței, fără persecuție sau moarte. Certitudinile noastre imaginare, ideile despre cum ar trebui să funcționeze Biserica, și pe care le invocăm la tot pasul, nu prea au cum să aibă relevanță pentru puterea lui Dumnezeu. Harul ne este dăruit în funcție de măsura lucrurilor pe care viața le pune dinainte. Martirii noștri nu au semnat trecerea la ortodoxie, deși unii i-au disprețuit, reproșându-le că și-ar părăsi credincioșii în ghearele adversarilor! Dar oare nu intuiește omul credincios unde i se află chemarea și că trebuie să se ferească de tot ceea ce nu vine de la Isus chiar cu prețul vieții? Urmând dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea; luptând lupta cea bună a credinței, se cucerește viața veșnică la care ucenicul e chemat și pentru care se dă bună mărturie înaintea multor martori… până la arătarea Domnului, îi spunea Sfântul Pavel lui Timotei (1Tim. 6, 11-12).
A descoperi prietenia cu Dumnezeu alături de Natanael, a fi credincioși dreptății acestei prietenii nu înseamnă să credem că problemele sunt lăsate la puterea noastră de înțelegere sau la activismul nostru febril. Evangheliile duminicilor trecute ne-au sugerat că cele mai multe lucruri în viață nu se obțin, ci se primesc. De aceea, credința pare a ne fi pusă la cea mai grea încercare în aceste vremuri presărate de ambiguitate și dezbinare. Doar puterea ei ne conferă lumină și rezistența la opera răului.
Fie ca Postul Paștelui să ne ofere harul pentru a-l putea urma pe Isus.
Fără calcule, previziuni și, mai ales, fără văicăreală, nelalocul ei în viața cuiva ce se străduiește să creadă, să spere și să iubească!
+ Mihai, episcop
