+ MIHAI
Din mila lui Dumnezeu, prin grația Scaunului apostolic al Romei
și voința Sinodului Bisericii Române Unite cu Roma,
Episcop al Eparhiei Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare” de București
*
Scrisoare Pastorală la sărbătoarea Învierii Domnului – 2023
Clerului, călugărilor, călugărițelor, întregului popor iubitor de Hristos
Iubiți fii sufletești,
Spre sfârșitul anilor ’50 când se afla închis la Căldărușani, episcopul Iuliu Hossu – supraviețuitor al Unirii de la Alba Iulia din 1918 – primește vizita unui fost preot al său, devenit între timp agent al Securității. Venit să-l ispitească și să-l descurajeze, trimisul îi amintește viitorului cardinal că deznodământul desființării Bisericii este ireversibil, că nimeni nu va mai restabili lucrurile și că, nefiind diferențe între cele două Biserici, se cuvine ca arhiereul să fie în mijlocul turmei. Iuliu Hossu nu-și pierde cumpătul. Îi amintește vizitatorului că și Isus, la rândul său, fusese omorât și pus în mormânt fără nicio nădejde, dar că, a treia zi, a înviat fără putință de tăgadă. Piatra pusă pe mormântul Bisericii nu putea fi, într-adevăr, dată deoparte din perspectiva omenească, dar îi revenea lui Dumnezeu să facă în așa fel încât, la un moment dat, piatra să poată fi înlăturată. Scump la vorbă cu asemenea vizitatori trimiși de Securitate, care apăreau periodic, episcopul Hossu a pus capăt întrevederii, convins de faptul că a crede Învierii nu putea fi obiectul târguielii sau al compromisului.
După moartea lui Isus, agitația și tristețea apostolilor, ascunși de frica iudeilor, nu lasă să le transpară sentimentul căinței, ci, mai curând, regretul că lucrurile nu s-au petrecut după așteptările lor. În grădina Măslinilor, după ce Isus fusese arestat din mijlocul lor, ei s-au risipit îngroziți. Sub imperiul fricii, nici măcar nu-și mai dădeau seama ce se întâmplă! Cum a fost posibil ca, de pe culmile popularității, Isus să ajungă în centrul disprețului public? De ce El a rămas și s-a lăsat prins, în loc să fugă și să-și salveze viața cum au făcut-o ei. „Nimeni nu-mi ia viața, Eu o dau!” (Ioan 10,18), le spusese Isus mai devreme, dar apostolii nu i-au înțeles cuvintele.
Singurele suflete din cercul lui Isus care, duminică dimineața după Răstignire, află puterea de a ieși în public sunt câteva femei. La răsăritul soarelui, ele grăbesc pasul spre mormânt, preocupate dacă vor găsi pe cineva să le rostogolească piatra de la intrare. Îl află deja deschis și pe un tânăr – îngerul! –, care li se adresează direct: „De ce îl căutați pe Cel viu printre cei morți?” Curajul acestor femei, cărora Biserica a găsit inspirația de a le recunoaște statutul de „una cu apostolii ”, este o replică uimitoare la naufragiul bărbăției apostolilor!
Ce înseamnă, în fond, să credem în Înviere? Să primim garanții pentru a ne simți „minunat”? Să fie convingerea credinței o chestiune elementară de seducție și de șarm demonstrativ? Ca să fim cuceriți, pur și simplu, și să nu mai putem spune „nu” în fața mesajului lui Dumnezeu? Anul acesta, tocmai de aceea, să ne propunem să fim cu gândul și rugăciunea la cei din țara vecină, încercând să ne imaginăm un dialog sufletesc cu ei. Vor avea parte de bucuria Învierii cei lăsați fără case, spulberați în patru zări de pofta diabolică a Tiranului, cu rude luptând prin tranșee și viața expusă sub bombardamente? Ce le-am putea spune, de pildă, despre Isus înviat acestor suflete călcate în picioare, cărora nu li se garantează decât dreptul la măcel și la robie? În același timp, ne întrebăm dacă s-ar putea „explica” Paștele mai-marilor împietriți la suflet, care îndrăznesc să promită Raiul acelora care se fac, la porunca lor, instrumente ale urii?
După Înviere, când Isus se lasă recunoscut celor apropiați, este nevoie, aproape de fiecare dată, de un gest din partea lui. Fie rostește în prezența lor un cuvânt din Scriptură, trezind în ei elanuri interioare, fie împlinește un fapt neobișnuit, care să le amintească „cum” și „de unde” au fost chemați în misiune. Sau, îi invită să-i atingă urmele rănilor – căci pătimirea fusese reală! – iar, când o întâlnește în grădină pe Maria Magdalena, îi este suficient să o strige pe nume. Ce înseamnă toate aceste lucruri? Că amprenta credinței este o ispravă care devine efectivă, atunci când admitem că, dincolo de predanii și identitatea creștină istorică, de legătura absolut necesară cu Biserica, abia experiența unei legături directe, personale, cu Hristos permite să i ne deschidem cu adevărat lui Dumnezeu.
Până în 1989, cum cărțile religioase erau interzise, textele clasicilor erau de folos pentru a-i sugera tânărului în formare importanța simțului moral în viață. La rândul lor, povestirile eroice erau menite să stimuleze gustul pentru discernământul vieții, pentru curaj, pentru devotament și spirit de jerfă. Viața nefiind făcută să se irosească în triumfuri și aplauze, descreșterile istoriei – dincolo de lipsa de consistență a neamului omenesc – oferă, în fond, măsura binelui, purtând în sine realitatea răscumpărării. Bunica mea (ca multe din bunicile noastre), o femeie înțeleaptă, care a supraviețuit calvarului persecuției Bisericii, mi-a explicat că mă pot întâlni foarte ușor cu Isus. M-a învățat să-i cer Domnului iertare pentru crucea care i-am pus-o pe umeri. În scurtă vreme, în ceea ce mă privește, Paștele nu a mai avut nimic de demonstrat. Bucuria pentru că Isus murise ca să răscumpere lumea din brațele morții nu putea fi desprinsă de împăcarea cu aproapele și nu-și putea pierde valoarea. Dacă inima admitea – precum fusesem învățat – să-și recunoască sărăcia și nevoia de împăcare!
Din păcate, lăsăm și noi, uneori, impresia că l-am cunoaște pe Isus mai curând din auzite. Continuăm să mergem la slujba de Înviere din tradiție, poate din obișnuință, din mândrie… confesională. Dacă nu reușim să vedem, câtuși de puțin, ce anume nu merge bine în viața noastră, ce semnificație ar mai putea avea chemarea de a lua lumină, în noaptea Paștelui? „Nici dacă ar învia cineva din morți, nu vor crede” (Luca 16, 31), se spune în Pilda bogatului și a săracului Lazăr. Atunci când nu ne mai preocupă țelurile ultime ale vieții, începem să dezvoltăm un alt fel de „religiozitate”. Ifosele micului nostru ego, pasiunile și interesele, puterea, câștigul, cariera, distracțiile – pot înlocui cu ușurință ceea ce este prețios, în fond, în legătura noastră cu Cerul.
La sfârșitul vieții, pretenția de a ne fi mulțumit cu o existență superficială riscă să ne pună în situația de a da seamă de tăcerile lui Dumnezeu. Când o generație renunță la putința de a distinge binele de rău, lumina de întuneric, când îndrăznește să numească răul bine și binele rău – nu riscă ea, oare, să-și consume existența în zadar?
Dragi credincioși,
Când Maria, sora lui Lazăr – pe care liturghia Bisericii o amintește marți, în Săptămâna Patimilor (Ioan 12) – își sparge vasul de albastru, risipind mirul pentru a-l vărsa pe picioarele lui Isus, ea ne oferă imaginea inimii noastre îndurerate pentru răul făcut, doritoare să primească împăcarea cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, sufletul nostru e mormântul unde ar trebui să-l lăsăm pe Isus să învieze. Atunci vom celebra Paștele „nostru” cu Domnul și putem învia sufletește împreună cu El!
Vă asigur de rugăciunea și de apropierea mea, în aceste timpuri dificile în care îi cerem cu smerenie lui Isus să rămânem încrezători.
Tuturor, Paște luminat și fericit! Hristos a înviat!
Cu arhierească binecuvântare,
+MIHAI, episcop
* Fotografie din 2 mai 1970 care îl reprezintă pe cardinalul martir Fer. Iuliu Hossu în camera sa de la mănăstirea ortodoxă Căldărușani, de lângă București, unde era închis din ordinul autorităților comuniste. La sfârșitul aceleiași luni, internat in extremis la spitalul Coletina, episcopul Hossu urma să decedeze după 22 de ani de prizonierat. (colecția fam. Tarcisiu Răfan)
