+ MIHAI
Din mila lui Dumnezeu, prin grația Scaunului apostolic al Romei
și voința Sinodului Bisericii Române Unite cu Roma,
Episcop al Eparhiei Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare” de București
*
Scrisoare Pastorală la sărbătoarea Nașterii Domnului – 2023
Clerului, călugărilor, călugărițelor, întregului popor iubitor de Hristos
Iubiți fii sufletești,
Realitatea Crăciunului – invadată astăzi de consumerism și bicisnicia lâncezelii publice – ajunge mai curând să ne deturneze de la esențial, decât să ne ușureze în fața poverii existenței. Un cuvânt de sărbătoare de la înălțimea amvonului nu e un discurs de paradă și – contrar a ceea ce s-ar putea crede – nu se poate mulțumi cu simpla evocare a „obiceiurilor din strămoși”. Un mesaj inspirat de Crăciun descoperă nu numai prezența trăită a Evangheliei, ci și acel dialog cu semenii cărora le împărtășești, la rândul tău, speranțele și uimirile, străduindu-te să arăți că propria bătălie cu sinele nu este doar o realitate imaginară.
Vor fi întotdeauna destui oamenii trecuți prin momente sumbre, supărați pe viață și tentați să creadă că existența lor, cel puțin de la o anumită vârstă, este doar un bilanț al împlinirilor ori al eșecurilor personale. Tocmai de aceea, în ce mă privește, când caut cuvinte potrivite în preajma sărbătorilor, continui să mă simt un credincios care caută – alături de voi – răspunsuri în cuvântul Domnului.
Dragi credincioși,
An de an, Crăciunul aduce cu sine invitația de a contempla fragilitatea ca semn distinctiv al lui Dumnezeu, coborât în lume pentru a ne veni în întâmpinare. Orice reîntoarcere la El, indiferent de epocă, presupune o „înnoire”, adică asumarea renașterii spirituale cu ajutorul credinței. Apropierea de spiritul lui Isus ne încurajează, totodată, să relativizăm temeinicia forțelor proprii, a amabilităților noastre subiective și a tehnicilor de supraviețuire. Revăzând detaliile premergătoare nașterii lui Isus descrise în Evanghelii, calea interiorizării credinței face apel implicit la situații concrete, în care orice previziune sau pricepere sunt sortite providențial să se facă de râs. Dacă am reuși atunci să renunțăm în a-i mai pune condiții lui Dumnezeu pentru legământul de credință cu El, nu ni s-ar mai părea imposibil să admitem că, în scurta trecere prin lume, menirea credinței este de a ținti veșnica bucurie a dragostei sale.
Forța și prestigiul măreției omenești lipsesc, așadar, din scena Viflaimului. Începem să întrezărim nu numai că Dumnezeu își revarsă harul peste suflarea Creației într-o manieră greu de situat în tipare, dar și că El se oferă pe sine însuși. Că așteaptă și are răbdare – fiind atât de îngăduitor în mila lui –, încât e în stare să ne vorbească până și în neroziile noastre. „Am venit” – spune Isus – „ca să vadă cei care nu văd și cei ce văd să nu vadă! (Ioan 9, 39)“.
Iubiți credincioși,
Confuzia asupra a ceea ce Dumnezeu a stabilit în natura vieții și a persoanei umane este semnul că Isus ne invită în Biserică să dăm seamă și în prezent de speranța noastră! „Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău,” – spune profetul – „care numesc lumina întuneric și întunericul lumină; care socotesc amarul dulce și dulcele amar!” (Isaia 5, 20). Fericiții martiri nu au numit niciodată răul bine, refuzând – în fața Cerului și a lumii – să-și vândă sufletul sub pretextul de „a rămâne cu poporul” și a fi „activi”! Știau că activismul poate fi un ideal doar pentru cei care se hrănesc din putere, popularitate și deșertăciune, lucruri pe care Isus nu le-a căutat niciodată în cei trei ani de viață publică.
Nebăgat în seamă de istoria oficială, astăzi, ca și la venirea sa în lume, Dumnezeu învață mai întâi să tacă, gângurește și alege să fie un prunc neajutorat. Copil, Isus va învăța să vorbească și să umble ca orice om pentru a ne sluji mai întâi cu harurile ascultării sale. Mult mai târziu, după treizeci de ani, predicând, le explică ucenicilor de ce „mica turmă” nu trebuie să se teamă (cf. Luca 12, 32), chiar dacă le-a prevăzut temerile în fața harului Crucii. Apoi, la vremea cuvenită, Dumnezeu i-a arătat Apostolului neamurilor de ce slăbiciunea ascunde o taină de credință: „«Îți este de ajuns harul meu, căci puterea mea se desăvârșește în slăbiciune». Deci, foarte bucuros” – ne amintește Sfântul Pavel –, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (2 Corinteni 12, 9). La fel ca în viața martirilor, Isus ne rămâne și nouă alături, dacă îi primim prietenia fără reținere. Din primele clipe ale coborârii sale în lume, sosind la Betleem în straiele firii noastre sărmane și așezându-se în brațele Maicii Preacurate, El a cunoscut confruntarea, ostilitatea și refuzul lumii. Iată, prin urmare, ambianța sufletească pe care Isus ne invită să o contemplăm de Crăciun!
Dragii mei,
Amintesc aceste lucruri, fiindcă anul 2024 aduce cu sine – pe lângă tulburările lumii, sfâșiată între recunoașterea binelui și a răului – celebrarea celor zece ani de la întemeierea Episcopiei noastre. Preocupați, ne întrebăm de ce Dumnezeu tace și ne dorim fierbinte să-l întrezărim alături în necazurile sau alergăturile vieții. Ne socotim împuținați, dar – pentru Dumnezeu – majoritățile și plebiscitele nu au avut însă niciodată vreo relevanță. Unde doi sau trei se reunesc în numele lui cu credință, prezența lui este asigurată. Iar Dumnezeu își păstrează, chiar și în vremurile grele, suflete credincioase care nu se închină lui Baal.
Isus n-a venit pe lume în zadar, iar puterea lui are același țel – în favoarea neamului omenesc –, fiindcă El „a venit să-l caute și să-l mântuiască pe cel pierdut“ (Luca 19, 10). Tocmai de aceea, în zăbovirea zilelor de sărbătoare, merită să facem un popas dedicat discreției și fragilității cu care Dumnezeu revine să-și mărturisească iubirea pentru noi. Înainte de a ne îndeletnici cu tot soiul de inițiative sau mesaje festiviste, rugăciunea fierbinte devine, așadar, vitală pentru a găsi tonul potrivit al sufletului și a găsi putința de a ne pierde viața pentru Isus și Evanghelie. Altfel, fragila bunătate a gesturilor noastre riscă să ajungă precum șiragurile de luminițe stinse, pe care le vom strânge după sărbători.
Cu aceste gânduri, contemplând alături de voi lumina Viflaimului – acolo unde Dumnezeu revine spre a-și mărturisi iubirea –, mă rog ca sărbătorile Nașterii Domnului și Anul Nou 2024 să vă fie tuturor prilej de bucurie, mângâiere și pace! La mulți ani!
+MIHAI, episcop
