Evanghelia de azi ne invită să pătrundem figura lui Ioan Botezătorul și portretul său. El este cel care îi pregătește calea lui Isus pentru a ieși în viața publică. Un anumit simț al pregătirii trebuie să fie prezent în viața noastră, dat fiind faptul că suntem atât de expuși, iar rezistența noastră este departe de a fi pe măsura riscurilor de care Dumnezeu ne pune în gardă. Isus își pregătește cu atenție căile spre inima noastră. Și se folosește de orice lucru care, întors în favoarea noastră, ne poate repune pe făgașul cel bun.
Misiunea lui Ioan Botezătorul nu era, deci, una de fațadă. Este adevărat că „a striga în deșert” a devenit între timp sinonim cu zădărnicia. Imaginea biblică de „a striga în deșert” înseamnă, însă, că Dumnezeu ne trimite pe fiecare ca pe Moise la mai-marii acestei lumi. Totul este potrivnic, pare dintr-un început o pierdere de vreme, nimic nu este în avantajul mesagerului, însemnat și el de slăbiciunea și lipsa lui de pregătire. Cu toate acestea Dumnezeu are planuri mari… cu fiecare dintre noi. Va izbândi acolo unde trimișii săi aleși se vor goli de ei înșiși. Însuflețit de spiritul și vâna sufletească a profetului Ilie, cu toate că a avut parte de o misiune scurtă, Ioan Botezătorul i-a deschis cu adevărat drumul lui Isus. În sufletele oamenilor.
Epistola de azi ne spune, de asemenea, că cel trimis de Isus să predice bucuria adevărului său va întâlni în mod obligatoriu impostura și, din cauza confruntării cu ea, va cunoaște suferința și înfruntarea: „va veni o vreme când [oamenii] nu vor mai suferi învățătura sănătoasă, ci – dornici să-și desfăteze auzul – își vor lua învățători după poftele lor” (2 Tim. 4, 3).
Nu este loc pentru ambițiile proprii pe un asemenea drum, dragi aspiranți la preoție. Dacă ne apărăm pe noi, vom sfârși prin a fugi din calea Domnului, așa cum a făcut și profetul Iona. În slujirea lui Dumnezeu nu se află nimic din ceea ce caută omul lumesc pentru a se împlini pe el sau pe familia lui, cu atât mai puțin pentru a-și găsi liniștea. „Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!” (2 Tim 4, 5) – îl îndeamnă Sfântul Pavel pe ucenicul său Timotei. Confruntarea cu puterea întunericului, fidelitatea față de modul de a fi al lui Isus – nu oferă satisfacții decât în conștiința omului golit de sine, dispus să creadă în nebunia crucii.
*
Prin infectarea cu noul virus am traversat o neprevăzută experiență limită pe care mulți oameni au trăit-o, la rândul lor. Nu m-am îndoit de prezența lui Dumnezeu în momentele critice, am simțit, însă, din plin frica de ceea ce ar fi putut să se întâmple. A nu fi putut cunoaște gândul Domnului asupra mea a făcut ca temerea să pună stăpânire pe mine: „Cum poți uita moartea! Fiecare vorbește de moarte ca și cum ar fi nemuritor: moartea e întotdeauna a altora…”, spunea odată un scriitor. Dar cel mai tulburător a fost faptul că mi se părea că nu eram pregătit să trec pragul… Erau atâtea lucruri, dar nu dintre acelea pe care aș fi ținut să le mai pot face, ci pe care aș fi vrut să le las clare, cel puțin, în urma mea. Preocupat de ușurința cu care viața se revela atât de fragilă și expusă brusc sfârșitului, am putut simți cum vanitatea existenței se spulbera dintr-odată.
A-l arăta pe Isus nu înseamnă să ne mobilizăm abilitățile personale ca să ajungem să ne situăm în ochii lumii sau într-o anumită ierarhie. A începe să conștientizăm că Biserica nu este un loc al contabilizării puterii omenești, al influenței sau al activismului înseamnă o mare transfigurare sufletească în favoarea speranței și a acelei hărnicii reale, provenită din harul care se arată în neputință. Urgența asemănării cu Isus rămâne unicul temei al pierderii vieții pentru Evanghelie. Ocaziile de încercare din partea lui Dumnezeu – credința ca aurul prin foc! – nu creează, în fond, probleme. Atunci când ne sunt protejate umilința și încrederea, când remarcăm distanța dintre ceea ce putem face și ceea ce ni se oferă fără merite, speranța și curajul nu vor fi niciodată puse în primejdie. Mesajul este schimbarea vieții – o asumare diferită a ceea ce trăim. „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit” (2 Tim. 4, 7), repetă cu insistență apostolul neamurilor.
A lucra pentru Dumnezeu, a-i pregăti calea în suflete este fără îndoială o luptă grea. Figura oricărui apostol, dar și a lui Ioan Botezătorul, rigoarea morală, stilul de viață, portretul de virtute conving în favoarea seriozității întoarcerii la Dumnezeu. Secretul reușitei depinde de unde și cum ne situăm așteptările, satisfacțiile și, mai ales, bucuria!
+ MIHAI, episcop
