Noi, cercetașii, nu putem schimba lumea. Însă o putem lăsa un pic mai bună, așa cum ne-a îndemnat Baden Powell, generalul care în 1907 a fondat mișcarea cercetășească. Pregătindu-ne pentru Postul Crăciunului și amintindu-ne de ieslea săracă în care s-a născut Mântuitorul nostru, am ales să privim către copiii care trăiesc și ei în sărăcie și la care nimeni nu privește.
Încă de la începutul anului, potecile ne-au condus în Biertan, un sat istoric cu o biserică fortificată impunătoare, demnă de a fi imprimată pe cărțile poștale. https://episcopiabucuresti.ro/pe-colinele-transilvaniei-la-prima-ruta-nationala-a-calauzelor/ La Biertan, am fost găzduiți de fiecare dată de părintele paroh greco-catolic Tudor Gecășan și soția sa, Corina, un model de viață pentru tinerele și tinerii de azi, și le-am ascultat poveștile. De la Tudor și Corina am aflat că familiile din Biertan au dificultăți reale, că unii copii trăiesc în realități mult mai dure decât ne-am putea imagina. Crăciunul este momentul în care toți acești 150 de copii primesc după serbarea de la biserică un cadou ambalat frumos, cel mai probabil singurul lor cadou din tot anul. Am venit imediat cu ideea de a da sfară-n țară și de a strânge în grupurile asociației noastre tot ce e necesar pentru cadourile din acest an – de la jucării de pluș, la căciuli, fulare, mănuși și rechizite pentru școală. Cercetași și credincioși din București, Râmnicu Vâlcea și Oradea, ne-am mobilizat cu toții. Generozitatea credincioșilor și familiilor cercetașilor din București a fost pe măsura ambiției proiectului, iar sîmbătă, 9 decembrie, primul transport de cadouri a ajuns deja la Biertan.
Trimis prin curier? Nicidecum! Cercetașul nu face niciun lucru pe jumătate, așa spune una din legile noastre. Câteva călăuze motivate am condus până la Biertan cu mașina plină ochi – și aceasta pusă la dispoziție, ca de obicei, de tatăl unor cercetașe. Am sortat toate donațiile, iar apoi copiii au început să apară la ușă! I-am încălțat cu ghetuțele călduroase donate și i-am îmbrăcat cu jachetele pufoase, păstrând jucăriile și obiectele mai mici pentru cadourile de Crăciun, pe care le-am ambalat în 150 de cutiuțe deja pregătite să fie umplute.
În aceeași noapte am vizitat câteva familii pentru a le face o mică bucurie. Afară abia erau 2 grade, iar copiii alergau în tricou în întâmpinarea noastră. Am descoperit cu totul alte reguli față de cele de la oraș în ceea ce privește vizitele – am fost primiți direct în cămin, fără să fie nevoie să mai ciocănim, să ne prezentăm, să ne cerem scuze pentru vizita neanunțată sau deranjul provocat. În aceste căsuțe, majoritatea formate din una, maximum două camere mici, care deservesc ca dormitor, sufragerie și bucătărie simultan, locuiesc chiar și zece persoane. Nu am fi crezut că într-o cameră atât de mică ar încăpea, pe lângă cei zece ai casei, încă patru vizitatori, împărtășind cu toții o bucurie simplă, bucuria de a ne cunoaște. Am încercat să povestim cu copiii și să le arătăm hăinuțele și jucăriile pe care le-am adus, însă aveam sufletul strâns și comunicam între noi din priviri. Copiii erau veseli, jucăuși, chiar ne îmbrățișau și ne arătau pisicuțele și câinii pe care îi țineau tot acolo, în cameră. Surprinzător, prin tot acest cartier sărac, cu case improvizate și înghesuite, și cu uluci de lemn pe post de poteci prin noroi, puteai vedea semne ale Crăciunului: un brăduț într-o cameră minusculă, un șir de luminițe la geamuri, mici decorațiuni care aduceau o notă de umanitate în tot acel întuneric. Am repetat aceste vizite și a doua zi, după Sfânta Liturghie, cu forțe proaspete.
Ne-am întors acasă cu sufletul plin – pe de-o parte bucurie, revăzând în poze zâmbetele largi ale copiilor și fiind recunoscătoare tuturor celor care au sprijinit cu generozitate acest demers; pe de altă parte, cu gândul că putem face mai mult. Putem alege să privim mai des spre suferință – nu, nu este plăcut, însă este necesar pentru a reînvăța să trăim în modestie, să fim recunoscători pentru darurile primite și să ne întoarcem la ieslea săracă și rece a Mântuitorului – care a primit și ea vizitatori, deși era mică.
Lucia Trandafir
