A fost odată când dorința preoției putea fi ilustrată suficient prin imaginea slujirii sacre a comunității. Clericii din vechime – cel puțin ardelenii – se simțeau chemați să se impună și în chip de tribuni ai comunității, atașând Evangheliei idealuri patriotice, școlare… Să ai parte de carte, să intri într-o breaslă, să cunoști rubrica doctă, uneori chiar și să ai dreptul de a „moșteni” preoția – modelul de familie, din tată în fiu – părea suficient ca să fi respectat. Nestemate literare precum „Popa Tanda” al lui Slavici și „Liicean odinioară” al lui Agârbiceanu, inspirate din realitate, ne încurajează însă să admitem că viața nu e un simplu conformism la clișee istorice.
Mi-amintisem de aceste evocări, odată, după 1990, când într-o biserică s-a cântat „la priceasnă” romanța vechiului vers al poetului: „De ce m-ați dat de lângă voi…”. Nostalgia acelei imagini căpătase în acel caz accente vădit depresive pentru modelul nostru contemporan. Trecuse vremea de când moș Ion și lelea Floare se ridicau de pe prispa casei fără să crâcnească, atunci când pe la poarta lor trecea „părintele”. Între timp, școala nu mai e atributul exclusiv al Bisericii, iar libertatea… s-a liberalizat, ea nemaifiind percepută ca principiu al devotamentului în favoarea celorlalți, lucru inspirat de Isus și de Împărăția predicată de El. Și chiar dacă mirosul de tămâie și nevoia de ceremonial îi fac încă pe mulți să se simtă bine în biserică (dincolo de confortul accesoriilor și al rapidității comunicării), a da consistență religioasă existenței rămâne un act profund de libertate pe care mulți nu mai prea știu cum să aibă acces la el.
Sunt destui oameni care cred că preoții practică o meserie și că mesajul lor, deși benefic comunității, nu e viabil celor mai mulți membri ai săi. Fără coerența detașării de care Isus a dat dovadă, fără rugăciune, fără împărtășirea bucuriei trăite – Dumnezeu nu e un „obiect” al muncii, ci temeiul vieții! –, viața preotului și, până la urmă, prestigiul instituției publice ecleziastice nu se întrețin prin desfășurarea unui personal numeros și a strategiilor de programare. A pescui suflete pentru Isus rămâne și azi o chestiune la fel de provocatoare ca pe vremea când, în lume, El însuși își alegea ucenicii. E o chestiune care nu are ascendent în logica umană a succesului, fiindcă a prinde pești înseamnă să pui undița sau plasa, dar nimic – din perspectivă omenească – nu pare să mai garanteze restul.
A scutura cădelnița și a mărturisi intenții de corectitudine funcțională, măsurându-ne viața cu zgârcenie și nelăsând la vedere vreo bucurie legată de vocația credinței personale, auto-suficienți, crezând că Dumnezeu ar fi devenit, între timp, totul pentru noi – este o teribilă iluzie! Așteptând recunoștința semenilor, rămânem surprinși că veștmântul aurit nu garantează succesul, că Liturghia nu e un „proces tehnologic” pentru a obține rezultate în numerar și că moralismul, deși imbatabil, nu pare să impresioneze în chip gratuit. Nu există alte garanții pentru a câștiga sufletele în favoarea lui Isus în afară de har, iar lucrarea și devotamentul față de Providență sunt un dar al Celui Atotputernic care trebuie cerut. Nu e nimic nou, dacă rememorăm mandatul dat de arhiereu unui preot proaspăt hirotonit. Punându-i în palmă Părticica Sfântă din Trupul Domnului, episcopul îi spune: „Primește acest Odor și-l păstrează până la a doua venire a Domnului nostru Isus Hristos, când are să-l ceară de la tine”.
An de an, cu gândul la fruntea pusă pe marginea altarului catedralei lui Micu-Klein, sub palmele unite ale Arhiereului care m-a „pus preot”, mă încearcă recunoștința față de măsura fără de măsură a harului. Dacă credem cu adevărat că Jertfa Fiului este desăvârșită, harul – oportunitatea divină – sosește atunci când lucrurile devin imposibile la oameni. „Non nobis, Domine…”
+ MIHAI, episcop
