Am auzit deunăzi în metrou: „Cui îi mai arde acum de Sărbători? Îmi vine să colind mai puțin din Hrușcă și mai mult din Vali Sterian”. A se înțelege: mai puțin „Deschide ușa, creștine” și mai mult „Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”. Mai puțină deschidere, mai multă îngrijorare.
Și motivele nu lipsesc: dezamăgirea că după mai bine de 30 de ani, nu doar oamenii din țară se împuținează, ci și omenia lor sufocată de griji. Apoi, viitura molipsirii care pare să ne văduvească de orice viitor previzibil. La rândul ei, inflația, urmată de valurile de scumpiri, dă și mai multă apă la moară scenariilor apocaliptice. Și ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns, criza politică s-a adâncit într-una morală, în care corupția dă în vileag fără pudoare inimi destrămate (cor-ruptus), dar nu de căință, ci de nerușinare…
Și totuși, să nu ne grăbim să stingem „feștila care încă mai fumegă” a Speranței împotriva oricărei speranțe. Pentru că, dacă nu vrem să „rămânem de căruță” în dezamăgirile noastre crunte, atunci nu ne rămâne decât să urmăm îndemnul lui Leonardo da Vinci, „legându-ne căruța la o stea”, „căruța” propriei noastre vieți de Steaua de la Betleem. Și dacă nu vrem „să căutăm cu lumânarea” palida confirmare a unei lucidități fără lumină, să aprindem atunci în Post prima candelă a unei Nădejdi dincolo de așteptări. Într-adevăr, așa cum lumânarea alungă întunericul, cu condiția să o ocrotim, la fel și Postirea își împlinește menirea dacă ne îngrijorăm mai puțin și ne îngrijim mai mult: îngrijirea de Dumnezeu prin rugăciune, de aproapele prin pomană și de noi înșine prin post.
Îngrijirea de Dumnezeu începe și se termină prin rugăciune: Dumnezeu nu obosește să vină spre noi; întrebarea e dacă noi rămânem treji în așteptare. Așteptarea e ca o gară. O bătrânică îl asculta fascinată pe un preot vorbind despre Constituția „Gaudium et spes” și îl întreabă, în cele din urmă, dezamăgită: „Părinte, la ce oră sosește Gaudium Expres, pentru că m-am uitat pe Mersul Trenurilor și niciunul nu se cheamă așa!” Da, Gaudium et Spes – Bucuria și Speranța – nu vin ca un „expres”, ci se cer așteptate: iar așteptarea nu e nici pasivă, nici activă, ci pur și simplu contemplativă, în Adorația Celui cu care doresc să mă împărtășesc. Nu întâmplător, inimile noastre se cer pregătite ca o iesle, pentru că Pâinea îngerilor se naște în „ieslea nevoilor”!
Pomana este înțeleasă cel mai bine prin îngrijirea aproapelui, în toate formele accesibile nouă, printr-o căutare binevoitoare. În sensul acesta, ajută să ne amintim că în Sfânta Scriptură cuvântul poimaínō, a păstori, nu înseamnă doar a da ceva de mâncare, ci a călăuzi, a ocroti, a vindeca: pe scurt, dar și cuprinzător, a purta de grijă! Altfel spus, pomana face din noi păstori ai celor de lângă noi, ai aproapelui pe care Dumnezeu îl alege de iesle înaintea mea! Și mai știm că felul în care ne îngrijim de cine ne stă alături spune mult nu doar despre nevoile sale, ci și despre „limba maternă” prin care exprim că-mi pasă de ea sau de el: „spune-mi cum te îngrijești, ca să-ți spun cine ești!”
În fine, postirea în sine exprimă și grija față de mine. În spirit de credință, speranță și iubire, când renunț la ceva îl reanunț pe Mesia! De aceea, în loc să fac o obsesie din umbra lucrurilor sau a obiceiurilor de care încerc să mă dezlipesc, mai bine să privesc la Acela pe care aștept să-l întâlnesc și să primesc Postirea ca îngrijire, Crăciunul ca întrupare: „Vino, Doamne, să vezi ce face Nașterea ta din oameni!”
Pr. Marius Taloș SJ
Articol publicat în Foaia de Crăciun, decembrie 2021
