Născut la 9 septembrie 1944 la Veștem (Sibiu) într-o veche familie transilvăneană, a fost al doilea copil din cei șapte ai părintelui Octavian Moisin și a soției sale Maria.
Licențiat în istorie, filosofie și doctor în istorie, a urmat în secret vreme de 6 ani, sub regimul comunist, Academia de Teologie a BRU, fiind ulterior hirotonit preot de către Preasfințitul Alexandru Todea.
În anii clandestinității greco-catolice a suferit mult: a trăit „marginalizarea socială, nedreptăți de tot felul, dușmănia gratuită din partea multora”, iar „după Revoluție, un șir interminabil de agresiuni”. În continuare, a considerat că „a fost părăsit până și de cei din propria Biserică”.
Și totuși, atunci când Dumnezeu permite închiderea unui drum, El deschide de fapt un altul mai potrivit pentru capacitățile persoanei respective. Astfel, părintele Anton a scris cărți (sute de titluri) pe temele istoriei omenirii – având o viziune supranaturală a evenimentelor – a istoriei României, a istoriei Bisericii în general, dar mai ales a Bisericii Române Unite cu Roma, precum și lucrări de filosofie și literatură. Romanele, poeziile, eseurile și aforismele sale i-au adus calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor.
Considerând că „lupta pentru credință trebuie să continue și că, dacă aceasta se pierde, totul se va pierde”, părintele a scris mai multe cărți de educație în familie și de formare creștină.
După Revoluție i-a fost încredințată reînființarea Cursului de Istorie Bisericească la Institutul Teologic Blaj, unde a predat ca profesor mai mulți ani, precum și conducerea revistei Unirea.
Tot după 1989 a primit din multe comune strigătul de revoltă și de amărăciune al foștilor credincioși greco-catolici, care se găseau de-acum într-o neașteptată și perversă persecuție. La Noua Mișcare Memorandistă al cărei inițiator și coordonator a fost, alături de fratele lui Ioan Moisin, au aderat circa un milion și jumătate de membri.
Postulatura din faza romană a Cauzei de beatificare a celor șapte episcopi greco-catolici a folosit, pentru argumentarea martiriului, interviurile decisive culese în condiții de mare risc de părintele Anton.
Studierea imensei sale opere ne va permite atât înțelegerea aprofundată a anului 1948, a perioadei 1948-1989, cât și a celei atât de confuze, dar „eficace” în rău, de după 1989.
Timp de 3 ani a suferit o boală grea, îngrijit fiind de sora lui Tereza în Oradea, continuând să scrie până aproape în ultima clipă. Părintele Anton a murit la 18.11.2022, înconjurat de membrii familiei.
