Părintele Cristescu la 80 de ani

Fidelitatea în încercări

Pr. Gheorghe Cristescu

În închisoare m-a ajutat să rezist bucuria că sunt și eu martir și că pot să ofer lui Dumnezeu suferințele, pentru că sunt și eu creștin și copil al lui Dumnezeu, preot. Asta m-a ajutat. M-am bucurat când mă aresta, că într-adevăr sufăr și eu pentru Hristos. M-am dus zâmbind acolo, râzând.

Pe urmă au început persecuțiile, în sensul că îmi puneau întrebări ca să mă sperie: Uite, și maică-ta e aici, și mătușă-ta. Toți sunt aici. Să spui cine te-a sfințit preot. – Păi nu m-a sfințit nimeni, că nu sunt preot. – Cum nu ești? Fiindcă colegul meu care aflase de la mine mă întrebase dacă vreau să fiu preot, îmi spusese că au ieșit episcopii din închisoare și ne pot sfinți preoți clandestini greco-catolici. Știam că el e informator, dar am uitat. S-a dus, a dat informare și la 11 zile după ce m-a sfințit preot, au venit la mine unde munceam, la Pipera, m-au băgat într-o Volga neagră, mi-a pus ochelari la ochi și m-a dus la Malmaison, la Securitate, pe Ștefan Furtună, unde am stat opt luni de zile.

Și de acolo n-am mai ieșit. De acolo la Tribunal, voiau să mă condamne legat de articolul 209, alineatul C, cu condamnare la moarte.

Apoi mi-au stabilit pedeapsa la 6 ani muncă silnică. M-au trimis la Jilava, unde am stat și la camera 0, a condamnaților la moarte. Apoi la Aiud.

Mă rugam Rozariul. Mi-am binecuvântat degetele, că n-aveam rozariu, n-aveai voie să ai nimic, nici șireturi la pantofi… Mă rugam tot timpul, meditam, știam să mă rog, dacă eram preot… Și mă bucuram: Doamne, sufăr pentru tine, pentru convertire, ca să-ți ușurez ție suferințele, pentru oamenii care nu cred în Tine.

În fiecare dimineață la Malmaison mă chema la anchete și cercetări. Când se deschidea ușa celulei, trebuia să stai cu fața la perete și cu mâinile la spate. Apoi îți punea niște ochelari la ochi și te conducea, nu vedeai nimic, până la camera unde era ancheta. Și acolo era un maior care mă ancheta: Spune-mi cine te-a sfințit preot! – V-am spus că nu sunt! Și persecuția cea mai mare era că îți punea aceeași întrebare opt ore, până când la un moment dat ajunsesem în situația în care voiam să pun mâna pe scaun să îi dau în cap. Iar scaunul era fixat, el știa că metoda asta te scoate din minți. Altădată ne-a dat pește sărat să mâncăm, ceea ce era o delicatesă, și prăjituri. Apoi închidea apa. Și ți se făcea sete până îți crăpa limba și ieșea sânge din limbă. Și când te chema la anchetă, el stătea la birou, cu un sifon rece.

Ca să spun ce voia el, ca să mă poată condamna: să spun că sunt preot, că sunt sfințit de episcopul Dragomir, care ieșise din închisoare în 1964. L-ar fi băgat înapoi în închisoare, pe urmă, și ca să nu-l bage, trebuia să suport. Și am suportat cu brio toate. Eram și tânăr. Era vorba că ne bate la tălpile picioarelor, cu ranga…

După atâtea luni de zile singur în celulă, [la Aiud] că am stat aproape un an de zile singur, nu mai puteam să vorbesc. Voiam să vorbesc, când mi-a băgat un om în celulă, și nu puteam, nu articulam cuvintele.

Fidelitatea față de Dumnezeu și Biserică se păstrează prin iubire față de Dumnezeu: să iubești cu adevărat pe Dumnezeu și cu dorința de a te jertfi pentru cauza mântuirii. Hristos a venit, s-a jertfit pentru mântuirea noastră, iar noi suntem, pur și simplu, purtătorii suferințelor lui, și trebuie să suferim toate necazurile vieții din dragoste față de Hristos, care din dragoste față de noi s-a răstignit pe cruce. Așa am suportat întotdeauna toate. M-am rugat încontinuu ca bunul Dumnezeu să îmi dea harul să-l iubesc din ce în ce mai mult și harul smereniei. Dacă am smerenie, nu sufăr de nimic.

[selecție și redactare Oana și Alexis Dimcev dintr-un interviu audio înregistrat]