După o noapte la pescuit, timp în care nu prinde nimic, Simon Petru se întoarce la țărm obosit și dezamăgit. Aici îl găsește Isus care, scoțându-l din melancolia eșecului, îi cere să-l primească în barcă pentru a predica mulțimii strânse pe mal. Puțin mai târziu, Isus îl va ruga să iasă în larg, fără zăbavă, și să-și arunce năvoadele.
Nici un pescar serios nu-și aruncă mreaja, ziua în amiaza mare, pe un lac traversat de vase și bărci. Jenat, Simon ascultă, totuși, punându-și la bătaie meseria și reputația în fața tovarășilor săi. Copleșit, după pescuirea minunată, este cuprins de teamă și, invocându-și nevrednicia, îi cere lui Isus să plece. Ca să-l încurajeze, Isus păstrează discuția pe tărâmul pescuitului, invitându-l pe Simon să facă încă un salt pentru a fi „pescar de oameni“. De fapt, ca orice om obișnuit, poate prea ancorat în evidențele acestei lumi, Petru nu se simte pregătit (dispus?) să intre în planul lui Dumnezeu. Pentru continuarea misiunii Isus dorește însă oameni ca Simon – ca noi! -, invitați să-și asume riscurile și să se expună sub ochii săi.
„Toată noaptea ne-am trudit, n-am prins nimic!” Merită în continuare efortul? Mai merită aruncată sămânța? Are sens să ne mai zbuciumăm, să dăm mărturie, să nu renunțăm, să credem acestui cuvânt singular al lui Isus? În toți acești ani, văzându-i pe cei care lasă totul și pleacă în lume, resemnați să se descurce fără referința la credință, ne-am lăsat copleșiți de îndoieli. Transmiterea încrederii în Isus, inspirată mai curând de universul de sensibilitate al unei generații care a trecut deja în asfințit, se poate face oare precum dispozițiile din testament? Nu ar fi prea ușor, totuși, să transmitem credința celor care vin după noi ca pe un nume, o proprietate, niște valori materiale?
Îndoielile sunt parte a drumului credinței. Curajul credinței pe care îl oferă Dumnezeu nu este însă o cifră a abilității noastre personale. Zestrea inimii n-o putem mărturisi, dacă ea nu reprezintă lucrul cel prețios pentru noi. A avea un asemenea curaj înseamnă să ieșim uneori până și din acel obișnuit care, altfel, ne conferă siguranță sau obiectivitate! Mai târziu, Evanghelia ni-l arată pe Sfântul Petru opunându-se fățiș drumului crucii printr-un bun simț legat de siguranța personală, dar Isus îl va pune la respect fără menajamente: „Înapoia mea Satano, nu cugeți după judecata lui Dumnezeu!” (Matei 16, 23). Îndrăzneala de a reclama în public dreptatea și siguranța în numele lui Isus nu poate fi, așadar, totul pentru omul credincios.
În lumea noastră creștinii sunt tot mai puțin considerați oameni de succes. Ni se cere, în același timp, să credem că vitalitatea este reală doar atunci când facem lucruri memorabile. Or, pentru Isus o asemenea perspectivă înseamnă nu numai să disprețuim forța vieții, dar și valoarea lucrurilor mici care le fac indubitabil pe cele mari. Dintr-un lucru neînsemnat – politețea câtorva femei simțitoare, care voiau să ducă la bun sfârșit o datină, respectul față de trupul neînsuflețit al Învățătorului, un lucru fără prea mare importanță în recurența zilelor noastre – s-a revelat vestea Învierii. A ne lăsa atunci marcați de frustrări și resentimente, a crede în triumfurile de putere (care împart oamenii în ratați și reușiți) nu este, deci, calea victoriilor pe care le acordă Dumnezeu.
Marea pe care navigăm precum Sfântul Petru este realitatea care ascunde abisuri nebănuite din sufletul nostru. Este într-un fel emblema necunoscutului din noi, din ceilalți, din istoriile pe care le trăim. Dar în Biserică, dependentă de ajutorul Domnului, mergem înainte prin mijlocul greutăților cu puterea harului. Încrederea în Isus, pe care învățăm să o luăm, zi de zi, de la capăt cu fidelitate și consecvență, nu va mai deschide ușa în fața descurajării. Cu o bărcuță bună, încrezători și răbdători, putem să traversăm orice apă. Curajul este în primul rând stăruința de a crede cu putere că Dumnezeu permite și oferă pescuirea chiar și într-o lume ostilă față de mesajul său divin. În Isus, El nu-i mai vorbește lumii din înălțimea cutremurătoare a Sinaiului, ci de lângă noi, din barcă. Aici își află bucuria de a-și rosti numele în vâltoarea vremii: Emanuel, adică Dumnezeu cu noi! „Nu așteptați minuni mai înainte de a vă face toată datoria” – spunea un om înțelept. „Să ieșiți în larg, să vă luptați cu valurile, să înfruntați incertitudinile, iar spre dimineață vă va arăta Cineva unde să aruncați năvoadele, ca să știți că nu puteți face nimic fără El, dar nici unii fără ceilalți!”
+ MIHAI, episcop
