În cei trei ani de viață publică, Isus a fost înconjurat de o audiență numeroasă. Cuvântul său cald, îmbietor l-a făcut să fie căutat, întâmpinat cu bucurie, prețuit. După întâlnirea cu El, oamenii se simțeau încurajați. Pe mulți i-a vindecat de infirmități, după ce le oferea binecuvântarea. În multe cazuri nici nu mai era nevoie de vreun dialog suplimentar pentru a le afla păsul pentru care îl căutau. Cel mai surprinzător era poate faptul că, tămăduindu-i, Isus le spunea că tocmai încrederea lor în ajutorul lui făcuse posibilă vindecarea. Altădată, reacțiile sale erau atât de imprevizibile, încât cei vindecați pierdeau din vedere așteptările lor, începând să cugete la sensul profund al vieții.
Ca orice personaj public Isus a fost, în același timp, monitorizat de bârfa societății, blamat, disprețuit, insultat. Multe din întrebările care i se puneau nu căutau răspunsuri, ci reacții. Toți ajunseră să vorbească despre rabinul faimos plecat din Nazaret, dar cine era El cu adevărat și de unde provenea nu știau s-o spună. La Nazaret, unde crescuse, Isus era chemat pur și simplu „fiul tâmplarului Iosif”. „E sau nu profet?” – se întrebau oamenii. „O fi doar un șarlatan, unul din cei mulți?” Cu atât mai mult cu cât, niciodată și nici pe departe, Galileea nu fusese un loc de marcă pentru istoria biblică.
După ce Isus a devenit cunoscut la Ierusalim, mai-marii Legii au început să fie incomodați pentru felul lui liber de a vorbi. Simțindu-se amenințați de forța cuvintelor lui, ajunseseră să-i suporte atât de greu prezența, încât se bucurau dacă li se oferea ocazia să-i răstălmăcească vorbele. Pe parcursul celor trei ani cât Isus a predicat Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, l-au considerat un răzvrătit față de predanii și au încercat de mai multe ori să-l aresteze. În Evanghelia după Ioan găsim descrisă scena întoarcerii gărzilor Templului trimise pentru a-l aresta. L-au surprins pe Isus adresându-se mulțimilor și s-au lăsat, la rândul lor, fascinați de cuvântul lui. Întorși cu mâinile goale la cei care i-au trimis, profund marcați, au transmis un mesaj surprinzător: „Niciun om n-a vorbit vreodată ca omul acesta!” (Ioan 7, 44-45)
Puțini au fost cei care i-au pătruns lui Isus portretul interior. Libertatea lui de a vorbi fără opreliști era supusă intenției de a-l face cunoscut pe Dumnezeu, dar nu ca pe zeu distant și insensibil, ci ca pe un părinte iubitor. O viziune în mod cert dincolo de așteptările religiei oficiale și de prejudecățile auditoriului, punând accentul pe paternitatea lui Dumnezeu și pe recunoașterea dragostei lui din partea oamenilor. A predicat despre păcat, despre respingerea răului, învățându-și auditoriul să trăiască în iertare și împăcare pentru a le transmite, la rândul lor, după putință mai departe. Cu un asemenea mesaj, lui Isus nu i-a păsat să fie popular sau să menajeze prejudecățile ascultătorilor. Iar când discursul lui ajungea însă să fie contra curentului, chiar și mulțimile treceau ușor la polul opus venerației. Se știe, de pildă, că atunci când Isus le-a vorbit mulțimilor despre trupul și sângele său ca hrană sufletească, anticipând Euharistia și Liturghia comunității creștine centrată pe moartea și învierea lui, El a fost părăsit până și de unii ucenici apropiați. Unde este atunci roada Spiritului? Să fi fost învățătura lui Isus doar o altă perspectivă intelectuală stricto sensu? Ce fel de eficiență urmărește Dumnezeu? Oare și în cazul Bisericii trăim cu impresia că trebuie să „funcționăm” și că numai standardele inspirate de criterii contabile ar putea fi de încredere?
*
Când Gabriel Liiceanu a publicat „Isus al meu”, publicul a rămas marcat de energia argumentației sale. Sub valul zbuciumului sufletesc pe care lectura cărții a produs-o, nu puține au fost locurile în care cititorul a fost încercat de sentimente contradictorii. Mulți credincioși au rămas consternați, dar au fost între ei și dintre aceia care au simțit provocarea din demersul scriitorului, fascinat în felul lui de întâlnirea cu Isus. O surprinzătoare experiență pentru acești cititori au constituit-o dilemele în care se regăseau ei înșiși și cărora scriitorul nu făcuse altceva decât să le dea glas. Într-adevăr nu ne este la îndemână nici nouă, creștinilor, să ne punem în discuție și să asumăm cu ușurință complicitatea la răul din lume. Nu e ușor să simțim dezamăgirea altora și să admitem că felul lor de a percepe spiritul creștin s-ar putea să ne incomodeze pe termen lung. În spatele perplexităților provocate de mizera noastră mărturie de credință se arată, prin urmare, un idol pe care îl forjează cel mai adesea comoditatea și complicitatea noastră față de tot ceea ce nu e Isus. Nu numai că această infirmitate ne lipsește pe zi ce trece de suflul vieții interioare a lui Isus, dar îl împiedică și pe el să pătrundă mai ușor în viața sufletelor.
Trăim adeseori pentru a-l desconsidera pe celălalt și a nu ceda nimic din eșafodajul prejudecăților personale. Este la îndemână să ne refugiem în mirajul regulilor religioase pentru a-l discredita pe celălalt și pentru a nu lăsa loc schimbării în viața noastră. „De unde vin războaiele și de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” – scrie Sfântul Apostol Iacob. „Poftiți și nu aveți; ucideți și râvniți și nu puteți dobândi ce doriți; vă sfătuiți și vă războiți, și nu aveți, pentru că nu cereți. Cereți și nu primiți, pentru că cereți rău, ca să risipiți în plăcerile voastre. (…) Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu. Sau vi se pare că Scriptura grăiește în deșert? Spiritul, care sălășluiește în noi, ne poftește spre zavistie? Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea, zice: «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har»” (Iacob 4, 1-10).
Temerile pentru siguranța personală din ultimii doi ani au făcut să cadă unele prejudecăți. În goliciunea ei, frica a reușit să ne sugereze un nou gust al smereniei, al simțului măsurii, descoperind inclusiv sărăcia preocupărilor sufletești din comunitățile creștine. Cum să ajungă oamenii mai aproape de Dumnezeu, dacă cei care se afirmă credincioși lasă impresia preschimbării lor într-o organizație profană și se lasă furați de mirajul „creșterilor durabile” încercând, fie vocabularul reuniunilor sindicale, fie cel al psihoterapiei sugestive? Care este sensul încercării pentru viața credinței? Ce anume a susținut Biserica în perioadele de contrarietate și de persecuție a spiritului creștin? Abilitățile membrilor săi, dialogul (imposibil) cu instanțele potrivnice libertății de credință sau ancora în harul de Sus și discernământul?
Adversitățile au fost temeiul care i-a predispus pe ucenicii lui Isus la soluțiile neprevăzute ale Providenței, împingându-i să se împrăștie în lume pentru a predica Cuvântul vieții. Altfel, ar fi rămas pe loc ca niște provinciali blazați, sărmani sectanți ai unei religii care de multă vreme își pierduse chemarea la misiune.
„Poruncile lui Dumnezeu trebuie împlinite cu un dor neistovit, ce gonește mereu mai departe”, obișnuia să spună Sfântul Vasile cel Mare. Acest lucru presupune primirea cu onestitate a cuvântului lui Isus și încrederea în puterea lui Dumnezeu, dar nu ca pe un proiect cultural sponsorizat de sfera puterii, ci ca pe un demers vital – Isus în viețile noastre – de asimilat, coerent și moral totodată, care tocmai de aceea poate să schimbe lumea. Fidelitatea față de crezul în Isus l-a fascinat și pe Iuliu Maniu, astfel încât i-a permis să rămână vertical până la sfârșit. Știind că fără discernământ orice om cu bune intenții nu reprezintă nimic, politicianul creștin nu a lăsat să treacă o zi fără a rosti o rugăciune simplă, dar precisă: „Doamne Dumnezeule, dă-mi sănătate, putere de muncă, rezistență morală și fizică. Curăță-mi, Doamne, gândurile, îndreaptă-mi judecățile, apără-mă de griji, necazuri și schingiuiri. Alungă de la mine lenea, neștiința și uitarea, micimea de suflet și nesimțirea împietrită… Nu mă lăsa, Doamne! Isuse Hristoase, ia-mă sub scutul Tău, Spirit Sfinte luminează-mi mintea, întărește-mi voința, arată-mi țintele nobile și mijloacele potrivite…”.
*
„Niciodată nu a vorbit un om ca omul acesta!” Când ne lăsăm fascinați de cuvântul lui Isus, primim în același timp o bună porție de luciditate. Împreună cu dorința schimbării ni se vor revela și blocajele, prejudecățile, duplicitatea, resentimentul, antipatiile, ba chiar repulsia față de incoerența proprie. Eficiența schimbării vieții nu se va baza însă pe rezistența noastră, fiindcă prețul nu a fost plătit de noi. „Harul ne-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4,7), amintește Sfântul Pavel, care cunoscuse pe pielea lui cum, prin chemarea lui Isus, putuse să se schimbe din postura de persecutor în cea de apostol. Dumnezeu oferă, așadar, acest har covârșitor, invitându-ne să ieșim de sub streașina caselor noastre pentru a trăi pe străzile lumii, cu ochii sufletului deschiși la încercări și la faptul că depindem cu toții unii de alții.
A trăi chemarea creștină azi, cu toate adversitățile contemporane, nu este o investiție decorativă, asigurată de abilitățile spiritului lumesc. Este o existență cu gândul la ceilalți, cărora le putem oferi șansa de a-l întâlni pe Isus, suportându-ne, iubindu-ne și compătimindu-ne fără aprecieri sau garanții suplimentare. Și fiindcă bătălia înseamnă a-i rămâne fideli lui Isus, nu ne vom putea permite vreodată să numim întunericul lumină sau răul bine. Dacă reușim să înțelegem că nu suntem făcuți spre „funcționare” în universul credinței, ci spre a trăi Adevărul, vom fi surprinși să descoperim că în viețile noastre acesta se apără singur.
+ Mihai,
Episcop
