În temnița de la Sighet, acum 69 de ani, se năștea în veșnicie episcopul Ioan Suciu. S-a stins la patruzeci și șase de ani, după patru ani de închisoare grea. A avut o singură consolare: fusese asistat de confrații arhierei, mai ales de vechiul prieten, Liviu (episcopul Tit Liviu Chinezu), la care se spovedea și care îi dăruise dezlegarea de pe urmă.
Un martor al acelor vremuri de la Sighet își amintea că episcopul Suciu, deja bolnav, fusese scos la aer în mizera curte a închisorii, acolo unde se află azi locul de reculegere și se aprind lumânările. Găsise o rămurică înflorită, căzută dintr-un arbore supraviețuitor printre ororile acelor ziduri. Ridicând rămurica, episcopul și-a permis un gând celui care îl ajutase să coboare: „Așa a fost și viața mea, mulți boboci, puțină roadă!” Se înșela însă.
Opera arhiereului martir Ioan Suciu a continuat și după arestarea lui. Edificiul lui moral și spiritual, roadele sale s-au transmis prin jertfa pentru Isus și Biserică. Cugetând la lucrarea minunată a vieții episcopului, mi-a venit astfel în minte un episod memorabil din viața Sfintei Tereza de Lisieux. În ultimele luni de viață, covârșită de spasmele și hemoragiile tuberculozei care îi provocau cumplita senzație de sufocare, arsă de încercarea spirituală a dubiilor de credință (pe care Dumnezeu le permite uneori în viața aleșilor săi), viitoarea sfântă găsise puterea să rostească un cuvânt de o neobișnuită delicatețe. Ea promitea să-și „petreacă Cerul, făcând bine pe pământ”. După plecarea dintre cei vii a sorei Tereza Martin, harurile revărsate peste suflete – ploaia de roze – au fost impresionante ca număr și putere. Consemnarea acestor minuni, care continuă și azi, rămâne formidabilă.
În 1990, ploaia de haruri peste greco-catolici clandestini s-a putut măsura la momentul ieșirii Bisericii din persecuție. Harurile martirilor se făcuseră simțite încă de la începutul prigoanei, iar în acele zile de decembrie însângerate, după patruzeci și unu de ani, Biserica greco-catolică renăștea dincolo de așteptări. Oamenii se încrezuseră în fidelitatea păstorilor lor și făcuseră posibilă transmiterea încrederii în Isus. Roadele celor șapte episcopi nu se terminaseră, așadar, cu scurta lor viață jertfită. Recent, la lansarea cărții de rugăciuni patronată de episcopie, o persoană inspirată repunea lucrurile pe făgașul lor: „Cei Șapte au odihnit destul!”. S-a tot spus despre ei în neștire și din obișnuință după beatificare, supărător chiar: „Odihna veșnică…, odihnească în pace!” Ei, bine a sosit vremea de a recurge la ajutorul lor, la vrednicia pe care o au ei în fața tronului ceresc! Suntem roadele vieților lor peste ani. Apelând la ajutorul pe care ei așteaptă să ni-l ofere în aceste vremuri grele, promițându-le să trăim cu încredere spiritul Domnului și speranța învierii lui, nu le vom pricinui decât bucurie.
Să le îngăduim, așadar, să ne ajute! Să cerem peste Biserica universală – surprinsă de atâtea stratageme și programe! – harurile întoarcerii sufletelor la Dumnezeu și darul temeiniciei simplității!
+ Mihai, episcop
* FOTO: Viitorii episcopi martiri Tit Liviu Chinezu (primul din stânga) și Ioan Suciu (primul din dreapta) studenți în teologie la Colegiul grec „Sfântul Atanasie” de la Roma, sfârșitul anilor 20. Fotografie publicată prin bunăvoința urmașilor familiei Chinezu în albumul „Povestea a doi martiri: Vasile Aftenie și Tit Liviu Chinezu”, Baroque Books, 2019.
