Cuvântul PS episcop Mihai Frățilă
la Slujba pentru unitatea creștinilor
de la biserica luterană din București,
21 ianuarie 2022
Evanghelia din această seară ne transpune în miezul predicării publice a lui Isus. Singura referință cu nașterea lui rămâne profeția din Miheea, care proclamă măreția lui Dumnezeu de a alege în mod voit locurile mici și neînsemnate – Betleemul – pentru a-și duce la capăt planul.
Fiul lui Dumnezeu se lasă prima dată văzut în ieslea sărmană de la Betleem acelora care sunt dispuși să primească adevărul scandalos al dragostei sale smerite – magii și păstorii, care stau departe de centrul puterii religioase. Mai târziu, în timpul vieții sale publice, întâlnirile lui cu neajutorații soartei și păcătoșii vor descoperi cine va avea privilegiul de a recunoaște în Persoana sa mult mai mult decât faima unui rabin învățat sau a vindecătorului iscusit. Putem observa atunci că marii păcătoși vor avea mai multe posibilități de convertire decât oamenii auto-suficienți și mulțumiți de sine. Și ne va fi mai ușor să admitem de ce adevăratul triumf pentru inima omului aici, în această existență, este întoarcerea la Dumnezeu. Nu datorită vreunei virtuți pe care credem că o avem, ci pentru că în sfârșit credem, admițând cu tărie să ne socotim păcătoși, neîmpliniți și să ne recunoaștem ca atare.
Faptul de a avea nevoie de Dumnezeu ca împlinire a propriei noastre ființe îl intrigă cel mai mult pe omul de azi. Acest lucru e datorat în parte obișnuinței așa-zișilor credincioși de a calcula succesele după cifrele eficiențelor de putere. Or mărturia creștină nu este un moft de putere, fiindcă valoarea ei provine din harul de a mărturisi Crucea Dumnezeu în trăirea și susținerea adevărului. Așa cum o amintește fragmentul citit din epistola Sfântului Petru: „Dacă suportați suferința, deși faceți binele, aceasta este un har înaintea lui Dumnezeu. De fapt, la aceasta ați fost chemați, căci Hristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeți pe urmele lui.” Aici se impune recunoașterea unui alt adevăr, din păcate, mai puțin luat în seamă. Cea mai elocventă probă a bunătății și compasiunii lui Dumnezeu pentru oamenii pe care Isus i-a întâlnit, la venirea sa în lume, a fost fără îndoială curajul lui de a suporta suferința și moartea. Dincolo de vindecările făcute și de înțelepciunea de care a dat dovadă, jertfa a fost, pentru Isus, măsura dragostei sale.
Prin urmare, nu avem cum să surprindem spiritul Evangheliei, dacă nu descoperim mai întâi dragostea necondiționată a lui Hristos față de suflete, dragoste care l-a făcut să urce Calvarul. Cu toții, noi credincioșii, ne deprimăm datorită faptului că singura performanță posibilă în Biserică ni se pare aceea a unui succes în mod absolut contabil în cifre și cantități. Dăm astfel impresia de a fi lipsit nu numai de la lecția lui Isus: „nu te teme turmă mică”, dar mai ales de la ceasul pătimirilor Vinerii Mari. Negând triumful lui Isus – acela de a fi murit pe cruce –, crezând în același timp că victoriile nu pot fi decât contabile, nu facem altceva decât a nega harul lui Dumnezeu, sustrăgându-ne adevărului că Dumnezeu alege lucrurile mici pentru a le arăta pe cele mari.
„Nu disprețul ne face să trecem nepăsători peste ceea ce e mărunt – spunea H. Urs von Balthasar –, ci respectul pentru cerințele a ceea ce e mai înalt. Lucrul cel mai frumos din creștinism e însă faptul că năzuința cea mai abruptă e însoțită de o piatră de încercare: aceea de a descoperi ceea ce e înalt în ceea ce e mărunt”. Îngemănarea bucuriei cu suferința este firească în viața lui Isus. Atunci acest principiu trebuie să facă parte și din viața creștinului. El ne oferă chezășia unei realități esențiale pentru umanitatea noastră. Înseamnă că Adevărul se descoperă plenar numai la ceas de încercare, iar bătălia cu sinele rămâne, într-adevăr, miza vieții și a veșniciei. „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morții, nu mă tem de niciun rău, căci tu ești cu mine”.
Eșecul proiectului creștin în societatea de azi apare când creștinul își permite să piardă consistența jertfei lui Hristos și apelul lui de a ne îndeletnici cu sfințenia. Insistând pe renegarea răului moral și pe absoluta precedență a căutării Împărăției lui Dumnezeu, Isus a definit însăși esența Evangheliei. O viață ca a lui, exemplară, și eliberarea de precedențele vanității lumești, în așteptarea ceasului neștiut al întoarcerii sale: „Fiul Omului va veni la ora la care nu vă gândiți!”. Nu-l putem urma, așadar, pe Dumnezeu doar ca să ne asigurăm că vom fi lipsiți de griji. Apoi, măsura dragostei și a harului său nu este dată de amploarea amărăciunilor noastre asupra împuținării turmei creștine. Întotdeauna lucrurile serioase – acelea pe care Cerul le urnește – încep cu mult mai devreme decât partea lor văzută.
Timpul pandemiei ne-a demonstrat, cred, suficient că ținuta omului de caracter nu poate să-și găsească împlinirea, fără încercările și greutățile pe care viața i le pune înainte. Dacă singura performanță „contabilă” pe care Dumnezeu o admite este asemănarea noastră cu Domnul, ne putem afla, așadar, menirea și îi vom ajuta și pe ceilalți lăsându-ne învestiți cu adevărul puterii sale smerite.
Cerând în acest an harul unității creștine, să-i mulțumim lui Dumnezeu că pe El nu-l putem ține în carantină! Aici, pe pământ, „sănătatea (credinței) e cu atât mai înfloritoare, cu cât rana e mai adâncă” – spunea sfântul Ioan al Crucii. Care este rana? O turmă mică, trecută prin repetate încercări, turmă neobosită în a trăi din asemănarea cu Isus, asistată de El și în priveghere față întoarcerea lui. Nu numai că și-a dat viața pentru noi, moare în durerile noastre moare, de fiecare dată, ca să învieze cu noi!
+ Mihai, episcop
Credit foto: pagina de FB a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București
