În temnița de la Sighet, în iunie 1953, după patru ani de suferință, Fericitul Ioan Suciu părăsea lumea la numai patruzeci și șase de ani. Martor direct al acelor vremuri, episcopul Ioan Ploscaru, își amintea cum episcopul Suciu, grav bolnav, fusese scos la aer în mizera curte a închisorii, acolo unde se află astăzi locul de reculegere și unde vizitatorii obișnuiesc să aprindă lumânări. Găsise o rămurică înflorită, căzută dintr-un arbore supraviețuitor între zidurile ororii. A ridicat-o, spunându-i celui care îl ajutase să se iasă la plimbare: „Așa a fost și viața mea, mulți boboci, puțină roadă!”. Uzat și obosit, simțindu-și sfârșitul aproape, episcopul uita pentru o clipă că opera martirului nu se termină odată cu viața.
Un vechi imn dedicat eroilor „Presărați pe-a lor morminte”, devenit între timp desuet și chiar antipatic după apăsătoarea demagogie comunistă, spune: „dezveliți tot adevărul și le spuneți tuturor cum muriră frații noștri”. Care este adevărul martirilor? De ce și cum au murit ei? Ar fi putut ei să-și salveze viețile, subscriind unei alte alegeri decât aceea pe care li-o sugera credința? Ce făcuseră ei era oare un „moft de conștiință”, cum se exprimau, în 1990, unii din potentații vremii?
Binele nu stă întotdeauna în zone lipsite de primejdii. Ca să rămânem de partea lui suntem puși în timpul vieții în postura de a face alegeri. Martirii n-au avut pușca în mâini și inamicul la vedere precum soldații de pe front. Nu au avut parte nici de popularitatea eroilor, dar s-au expus unui dușman mult mai viclean care îi îndemna la vânzarea conștiinței. Fiindcă nu l-au trădat pe Isus în existența lor răvășită de persecuție, au reușit să reziste, să treacă peste siguranța vieții lor și să privească moartea în ochi.
Lumea străină de Dumnezeu celebrează moartea ca pe o tragedie și se consumă în remușcări, plângând pentru eșecurile sale. Biserica celebrează, în schimb, în viața martirilor victoria credinței Învierii și se încredințează mijlocirii lor puternice. Celebrând sfințenia, ea dă mărire lui Dumnezeu pentru puterea harului în slăbiciunea firii omenești, nu plânge pentru iluziile deșarte ale unei generații. I-am ofensa pe Fericiții martiri dacă am confunda devoțiunea față de ei cu o propagandă pornită din resentiment sau sfătoșenie patriotardă! A-i cinsti pe sfinți înseamnă un act profund de credință în Dumnezeu, înseamnă a le trăi dreptatea și încrederea, înseamnă a-i ruga să ne ajute să fim tot mai aproape de Isus, convinși la rândul nostru că fără El nu putem face nimic.
+MIHAI, episcop
