Sfântul Părinte Papa Francisc a instituit, în 2021, Ziua mondială a bunicilor și a persoanelor vârstnice. Astfel, în cea de-a patra duminică a lunii iulie – în apropierea, după calendarul de rit latin, a celebrării liturgice a sfinților Ioachim și Ana, bunicii Mântuitorului –, Biserica îi serbează pe seniorii comunităților noastre și ai acestei lumi. Cu ocazia celei de-a doua Zile mondiale a bunicilor, câțiva credincioși ai parohiei din Râmnicu Vâlcea – bunici, dar și nepoți – ne-au împărtășit câteva gânduri.
Mă adresez mai ales tinerilor de vârsta mea. Iubiți-vă bunicii cât încă mai puteți, cât mai aveti timp! Încercați să îi apreciați și să nu îi evitați atunci când vin să vă pupe, să vă pună tot felul de întrebări și să vă spună ce au mai aflat pe la știri. Încercați să nu ii judecați pentru ceea ce au făcut sau încă mai fac. O să vă fie dor de ei, vă asigur. Oricum ar fi fost sau sunt, vă vor lipsi și vă veți aminti de ei cu drag.
E drept, uneori pot fi cicălitori, cu idei neadecvate timpurilor prezente, cu vicii, ținând cu echipa adversă sau cu un partid politic neagreat de voi. Unii poate nu vă iubesc cât ar trebui, dar sunt bunicii voștri. De la ei puteți auzi cele mai trăznite idei, cuvinte, bancuri, povestiri, rețete de ciorbă și nemaiauzite cantece. Doar ei știu ce v-au fredonat când erați mici și la ce s-au gândit prima oară când v-au văzut. Le fel, doar ei și Dumnezeu știu cât de mult s-au rugat pentru binele nepoților.
Eu știu ce înseamnă să îi pierzi, chiar dacă i-ai iubit sau ocolit, cunoscut sau nu. Mă gândesc des la ei, la cum îi vedeam când eram mai mică, căci, cu timpul, având mai mult habar despre viață în sine, i-am perceput și pe ei altfel. Poate i-am judecat sau nu i-am înțeles. Nu asta era treaba mea, eu trebuia să le fiu nepoată și atât. Să las să fiu copil. Este doar o părere. Dar, vă rog, dacă aveți 1, 2, 3, sau poate 4 bunici, să-i apreciați și să vă rugați cu recunoștință pentru ei. Nu vor mai fi prea mult timp cu voi. Iar ceea ce vă pot oferi ei, din toate punctele de vedere, este unic și nemăsurabil.
Dacă e să vorbesc despre ce am învățat de la bunica mea, aș povestit atâtea despre cum își dorea să am grijă de mama mea, de familia mea, de prietenii mei, de cei din jur. Să fiu blând cu oamenii și cu voie bună în ceea ce fac. Și să fac glume. Ah, ce viață era să glumesc cu bunica mea! Totul avea haz. Iar cum le îmbina pe toate astea, grija și amuzamentul față de lume, cu mersul la biserică și cu rugăciunea, acolo mi se părea a fi misterul. Să fii un om simplu – ar zice unii –, să fii atent, să te împărtășești la biserică, să îți începi ziua cu o rugăciune și să o termini cu recunoștință, cred că asta făcea din bunica mea luptătoarea care a fost.
Nu îmi aduc aminte prima dată când bunica mi-a spus să mă rog în fiecare seară. Eram prea mică, nu eram nici la grădiniță. Dar ea a fost prima persoană care m-a învățat că prin rugăciune pot comunica cu Dumnezeu și, astfel, pot să îmi eliberez sufletul de grijile zilnice. Încă de la vârsta de patru ani, mi-am dorit nespus un frate sau o soră mai mică. Eram geloasă pe ceilalți copii care aveau frați. Pe atunci, eu eram singură. Cum mă învățase bunica, am început să mă rog la Dumnezeu în fiecare seară să îmi înveselească viața printr-un frate sau o soră. Trecuseră cinci ani, iar eu tot mă rugam în fiecare seară pentru acest dar. Și l-am primit. Bunica m-a învățat că, dacă voi vorbi cu Dumnezeu despre ceea ce îmi doresc, despre ceea ce mă supără și despre lucrurile pentru care să îi mulțumesc, Dumnezeu mă va ajuta mereu. Și a făcut-o. Mi-a binecuvântat viața cu un frate. Venirea lui pe lume este, pentru mine, cel mai mare dar dumnezeiesc.
Bunicii sunt o comoară neprețuită de candoare, altruism și blândețe. Pentru mine, bunicii au reprezentat și încă reprezintă liantul incandescent dintre nepoții lor și valorile biblice. Implicit, bunicii sunt asemenea unui fir de speranță aurit sau a unei amintiri adânc înrădăcinate în memorie, constituită din credința în gloria învățăturilor bisericești, în special în acest context al unei societăți tot mai lipsite de coordonate.
************
Din ambele perspective – și din cea de nepoată, și din cea de bunică –, pot spune despre rolul bunicilor că este unul esențial în viața nepoților. Bunicii le oferă nepoților dragoste, răbdare, viață spirituală, poezii și cântecele nemaiauzite, joacuri haioase și, în special în ultimele decade, timpul care, în cazul dragilor de părinți, este tot mai limitat. Bunicii sunt primii și cei mai buni camarazi ai micuților.
Bunicul din partea tatălui meu a fost primul meu model. Un om bun, iubitor, cumpătat și pedant. Un om de aleasă omenie. Prima amintire deosebită este atunci când, la vârsta de trei ani, mi-a arătat o icoană despre care mi-a spus că e a lui Dumnezeu, Tatăl Ceresc. Apoi mi-a zis să ne așezăm în genunchi, spre răsărit, și cu palmele împreunate să ne rugăm: “Doamne, Doamne, ceresc Tată…”. Era foarte mândru să mă vadă rostind această rugăciune, în fiecare seară. E rugăciunea care a dat sens întregii mele vieți.
Se spune că oamenii îmbătrânesc precum au trăit. La rândul meu, am devenit bunică. Îmi amintesc și sunt recunoscătoare pentru fiecare moment important din viața celor patru nepoți ai mei: de prima atingere, de mirosul lor candid, de Botezul în Sfânta Biserică, de primele rugăciuni învățate, de creșterea lor în viața cea nouă, în Hristos Domnul.
Și, deși nu locuim împreună, ori de câte ori am bucuria de a-i întâlni, le vorbesc – precum odinioară bunicul – despre Doamne, Doamne, atât cât pot ei să priceapă acum. Am învățat să ne închinăm, deja, și chiar și prima rugăciune a copilăriei mele: “Doamne, Doamne, ceresc Tată”. În definitiv, aceasta este misiunea nobilă a noastră, a bunicilor, să le insuflăm nepoților acea moștenire spirituală și valorile care să-i ajute să devină oameni de omenie. Iar rostul nepoților este acela de a le lumina viața bunicilor și de a le aduce bucurie în suflet.
La fiecare rugăciune, îl rog pe Dumnezeu să aibă grijă de nepoții mei, să le dea sănătate, înțelepciune, dragoste, putere de muncă, grijă pentru cei din jur și să le întărească credința. Până acum, ruga mea pare că s-a împlinit. Dar mi-ar plăcea să știu sigur dacă am reușit să le insuflu credința că bunul Dumnezeu e întotdeauna alături de ei și că faptele lor bune vor fi negreșit răsplătite.
Se zice că bunicii sunt mai îngăduitori cu nepoții decât au fost cu copiii. Așa este, iar asta creează un echilibru între severitate și indulgență. Pe cei trei nepoți întotdeauna i-am rugat să mă sune după fiecare examen, sau după fiecare călătorie, să aflu ce notă au luat, că au ajuns cu bine, sau că le merge bine la serviciu. Dar cel mai plăcut este când nepoții mă sună întâmplător ca să mă întrebe ce mai fac. Și mai plăcut este când pot să-i văd de-adevăratelea și nu pe telefoanele acestea noi. Atunci uit că mai am o lună până împlinesc 85 de ani, uit de durerile de spate, de oboseală și de ușoarele amețeli. Atunci e foarte bine așa cum îmi este.
Cât mai trăiesc în această lume, voi continua să mă rog pentru nepoții din familia mea, dar și pentru “nepoții de la biserică” – așa îi numesc eu pe câțiva tineri ai parohiei –, să ajungă la rândul lor bunici și să trăiască și ei marea satisfacție atunci când li se va spune: “La mulți ani, să ne trăiești bunico/bunicule!”. Dumnezeu să îi ajute!
Provin dintr-o famile de dascăli ce au îndrumat generații de coconi. Talpa casei, cea care a avut grijă de noi, copiii preotului greco-catolic, a fost Buna. Ea ne-a dat și hrana trupească, dar și pe cea sufletească, prin credința și nădejdea în cel de sus, Tatăl și Dumnezeul nostru. Tot Buna era cea care ne ocrotea atunci când făceam trăsnăi, și tot ea ne asigura de rugăciunile ei atunci când aveam examene: “L-ai luat? Că m-am rugat pentru tine”. Deviza pe care ne-a transmis-o era: “Rugați-vă și în culcare, și în sculare!”. Ne mai zicea că Dumnezeu dă fiecăruia după puterile noastre și că precum Domnul, nu le tocmește nimeni. Buna a rămas icoana vie a iubirii necondiționate.
Dar anii aceia au trecut și iată-mă pe mine în postura de bunică. În alte condiții sociale decât cele în care am crescut eu, m-am străduit să le insuflu nepoatelor, la rândul meu, dragoste pentru adevăr și iubire față de aproapele nostru. Și să-și ridice fața spre cer, acolo unde este Dumnezeul nostru cel atotputernic care ne ascultă. Puterea rugăciunii este nemărginită, asta am dorit să înțeleagă nepoatele mele, și să nădăjduiască în răsplata promisă.
*Foto Vaticannews
