Chinuită de aflarea mormântului gol al lui Isus, Maria Magdalena îi caută Domnului trupul neînsuflețit. Concentrată pe dezastrul sfârșitului, nu-și dă seama că întorcându-și puțin capul îl va zări în spatele său pe Cel înviat. Evanghelia zilei (Ioan 20,11-18) ne pune în gardă pentru a nu ne bloca pe ravagiile răului. Fixați pe rău nu ne mai rămâne decât certitudinea eșecului. „Omul de azi, pentru a trăi sau a muri ca martir, nu mai are nevoie de persecutori sau de călăi. Îi e de ajuns să-i fie martor lui Dumnezeu împotriva deznădejdii și a golului pe care-l poartă în inimă” – spunea Gustave Thibon (L’echelle de Jacob, Fayard, 1942, p. 51). Dacă luăm în seamă doar situațiile a căror optimism sau pesimism sunt clare, s-ar putea să pierdem din vedere lucrurile mici care ascund șansa hotărâtoare a întâlnirii lui Dumnezeu.
Al doilea pas pe care Evanghelia ne invită să-l facem în această seară este că nimic – nici măcar satisfacțiile izvorâte din certitudini sau calcule lumești! -, nu poate fi comparat cu bucuria întâlnirii cu Isus cel înviat. Învierea lui Isus nu este comparabilă regăsirii unui lucru pierdut și nu e nici o resuscitare medicală. Când evocăm unitatea creștinilor visăm, din păcate, redobândirea unor lucruri pierdute, ca celălalt să fie gata să renunțe la ceea ce îl definește religios prin istoria sau cultura sa. Condiționarea culturală în care ne-am născut sau cu care am crescut, este adesea mai puternică de orice credință. Or a ieși din aceste piedici, a le depăși, este mai curând un rezultat al evoluției istorice decât al bunăvoinței personale.
Bucuria de a-l recunoaște pe Isus înviat nu ține de arta persuasiunii. Simțurile interioare, la care face apel Hristos în momentul întâlnirii cu Magdalena – care încearcă să-l rețină – fac posibilă întâlnirea cu El. Cum anume? Prin credință, în mod real și profund, dând spațiu dialogului sufletesc cu Dumnezeu. De aceea Evanghelia de azi ne mai descoperă și un al treilea pas. Că Învierea nu este o revanșă. După nereușite repetate, omul riscă să-și considere victoria întârziată ca replică pentru adversari. Chiar dacă în succes s-ar putea ascunde sfidare față de cei care ne-au încurcat cărările vieții, Isus nu învie pentru a da cu tifla celor care l-au dus la moarte.
*
Dumnezeu ne cheamă pe nume. Rostindu-l, ne invită să întoarcem capul ca să-l descoperim alături de noi. La Judecata de la urmă va căuta din viața noastră tocmai prezența acestui gest, gest mai degrabă interior care exprimă sensibilitate față de lucrurile mici, dar care pot schimba cursul existenței. Întorcându-ne capul spre semeni împlinim, deci, ceva prețios pe care Dumnezeu se bucură să-l afle în viețile noastre. Acest bine aduce cu sine privilegiul de a evita momentul înfricoșător al Judecății (Ioan 5,24).
Învierea Domnului nu e o palmă peste fața celor morți în inimă, ci peste obrazul însuși al morții. Este o imensă transfigurare a sfâșierii pe care moartea o presupune. Cel înviat de azi este Cel răstignit de alaltăieri. Recunoscând valoarea crucii de pe umerii noștri, vom putea contempla măreția Învierii fără să rămânem prinși sub povara eșecului.
Merită, deci, să întoarcem puțin capul. Vom fi mai săraci în orgolii, în vanitate, în calcule empirice, dar calea dreaptă ne va fi mult mai la îndemână. Și, dacă învățăm de pe-acum cât de aproape de noi se află Hristos în ceasurile de cumpănă, vom trece cu siguranță din moarte la viață alături de El.
+ MIHAI
(Cuvânt la Catedrala romano-catolică din București – Octava rugăciunii pentru unitatea creștinilor, 2017)