Se întâmplă des, atunci când pregătirile sunt în toi şi ziua plecării în tabără se aproprie, ca cercetașul să aibă sentimente contradictorii: „Abia aştept să plec, dar dacă îmi va intra iar apă în cort şi îmi va uda toate hainele?”; „Mi-e tare dor de grupul meu, dar dacă găsesc iar lăcuste pe lângă sacul de dormit şi or să mă sperie?”; „Abia aştept să mă joc, dar e posibil să mă accidentez din nou la genunchi şi nu mai vreau!”.
Totuşi, fiecare dintre noi avem un gând care face să nu mai existe niciun „dar”, care ne face să înfruntăm încă o experiență necunoscută. Pentru mine gândul acela e că în curând voi sta în fața unui foc plăpând, pregătit de fochiști de încredere. Un foc aducător de căldură şi de lumină care nu amenință să ardă nicio pădure. Un foc protector pentru tabără care nu vestește niciun pericol. Aşa a început şi tabăra aceasta de vară, cu gândul la un foc plăpând.
Mi s-a demonstrat încă de când am ajuns că tinerii cercetași sunt inteligenți şi rapizi, ocupându-se de amenajatul taberei mai repede decât ai zice: „Forță!”. Primul careu a fost însă primul moment de unitate şi de conexiune spirituală. Patrulele cercetașilor ne-au spus că vom ocroti pădurea, că vom stăpâni apa şi că vom explora lumea de sus. Ne-au şi amenințat cu râsete serioase, iar eu știam că toate acestea se vor întâmpla în moduri la care ei nici nu se așteaptă. Zâmbeam pentru că simțeam provocarea pe care ne-o lansează şi îi simțeam pe ei pregătiți pentru toate provocările noastre. Dar mai simțeam și altceva, simțeam că ei sunt pregătiți pentru provocările lansate de Dumnezeu în natură. Am văzut că sunt pregătiţi şi dornici să-l întâlnească în universul verde al pădurii, că vor să fie mai atenți la ce se întâmplă cu ei și în jurul lor, astfel încât să poată păstra cu adevărat cercetășia şi învățătura creștina întotdeauna în viața lor. Ei erau pregătiți să nu se sperie de lăcuste sau de haine ude, dar oare noi eram pregătiți pentru atât de mult curaj?
Restul zilelor s-au desfășurat în același ton: ei ne provocau să îi învăţăm lucruri neştiute, noi pregăteam ateliere de botanică, prim-ajutor, educație civică sau muzică; ei voiau să le epuizăm energia, noi amenajam trasee de olimpiadă, concursuri de orientare, prim-ajutor şi construcții sau Mari Jocuri; ei voiau să se apropie de Dumnezeu, noi încercam să le oferim cadrul în care să-L găsească prin participarea la Sfânta Liturghie, prin momentele de meditație în grup şi prin servirea aproapelui şi a comunității.
La un moment dat, însă, am avut impresia că energia de la primul careu se risipise odată cu trecerea zilelor. Şi nu am avut habar ce se întâmplase decât în ultima seară, când, la ceremonialul de admitere în Clan a novicelui, am regăsit toată acea energie transformată în unitate. În faţa mea patrulele se disipau şi puteam să văd şi să simt emoţiile pe care le împărtăşeau, să văd cum zâmbetul unuia îi făcea pe mulţi alţii să zâmbească. Vedeam cum toţi deveniseră din nou harnici şi zâmbitori, cum voiau cu adevărat ca Domnul Isus să le arate „calea justă, dreaptă”, cum plutea în aer dorinţa de a ne mai ruga încă o dată, împreună, Doamnei Cercetaşilor. Atunci am înţeles ce trebuia să văd de la începutul taberei: că în faţa mea stăteau nişte tineri, prieteni, pregătiţi să aducă lumină în viaţa oricui are nevoie și să ofere căldură şi linişte oamenilor din jur fără să aștepte ceva în schimb şi promiţând că niciodată nu vor face vreun rău. Mi s-a oferit, prin ei, posibilitatea să păstrez motivaţia şi în afara taberei de vară. Ei, cercetașii grupului nostru din Râmnicu Vâlcea, sunt focul meu plăpând.
Anamaria Olteanu,
Șefă de trupă în grupul „Sfântul Francisc” – Râmnicu Vâlcea
