Ziua de duminică, 29 septembrie, a.c. a fost așteptată cu entuziasm și a fost încărcată de emoție și bucurie pentru Cercetașii Creștini Români din București și din Focșani. [...]

Icoana episcopilor martiri. O interpretare

Icoana episcopilor martiri. O interpretare
03 Iunie
2019

Icoana episcopilor martiri. O interpretare

Icoana episcopilor martiri nu este ilustrația unui portret colectiv comemorativ sau o strictă oglindire a canoanelor sacre care privesc lumea figurativă a iconografiei. Această icoană propune revelarea tainei Împărăției pentru beatificarea celor șapte martiri celebrată de Papa Francisc la Blaj, în 2 iunie 2019. Este o icoană-manifest care încearcă să descrie, desigur, cu mijloacele la îndemână ale artei sacre, ceea ce altfel este imposibil de spus în cuvinte. Citatul din Prima Scrisoare a Sfântului Ioan Evanghelistul – înscris în mod inedit și neobișnuit în cadrul iconografic – arată clar intenția unei icoane-manifest care consacră vizibil locul din Împărăție al celor șapte martiri, permițându-i iconarului libertatea de a reprezenta formele, inspirat de cuviința Bisericii: „Oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea, și aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră” (1Ioan 5,4).

Un prim element care atrage atenția este înșiruirea episcopilor, apropierea lor unul de altul, ecoul comuniunii lor sufletești care i-a însuflețit în vremea prigoanei, faptul că în mintea lor a răsunat profund îndemnul la unitate pentru a apăra împreună credința și Biserica. Cei doi episcopi situați la margine, Iuliu Hossu și Alexandru Rusu, singurii care țin cărțile Evangheliilor în mâini, arată care sunt de fapt coloanele pe care s-a susținut în vitregie Biserica mărturisitoare: cuvântul lui Dumnezeu și conștiința că martiriul se află înscris în Cartea Vieții drept chemare supremă. În centru, episcopul Aftenie, îngenuncheat cu coroana de spini în mâini, este primul martir, trecut în veșnicie în anul 1950. Viața sa supusă caznelor morții, genunchii plecați până la capăt numai în fața lui Dumnezeu i-au confirmat pe toți în credință, întețind elanul mărturiei confraților săi și al întregii Biserici. După Vasile Aftenie, a mărturisit Valeriu Traian Frențiu, cel mai vârstnic dintre episcopi, reprezentat și el cu coroana în mâini, și, pe rând, toți ceilalți.

În icoană, arhiereii îmbracă veșmântul folosit la celebrarea Sfintei Liturghii, feloane de culoare unică, simple sau decorate cu cruci (polystavria). Este, într-un fel, acea liturghie permanentă care adună truda și jertfa zilnică, de la școala vieții în care episcopii au învățat că jertfirea propriei existențe prețuiește cel mai mult în primirea Bunei Vestiri. Fiecare din cei șapte episcopi poartă un semn distinctiv al arhieriei: omoforul, bucata de pânză petrecută în jurul gâtului. Din vechime, Sfinții Părinți au stabilit ca întotdeauna această piesă din veșmânt să fie de lână și nu din in, deoarece reprezintă oaia pierdută pe care Mântuitorul a căutat-o pentru a o pune pe umeri.

Martiriul episcopilor greco-catolici este o vestire a Evangheliei până la cel mai îndepărtat în credință. Crucile pe care le țin în mâini – deși ar fi mai corect spus crucile de care se țin –, au în ele ceva din adevărul semnului gratiilor celulelor în care au fost aruncați, prin care au putut fixa și privi cerul, revelându-li-se șoaptele fericiților lui Hristos: „Bucurați-vă și vă veseliți…”

Deasupra celor șapte martiri îl vedem pe Hristos, așezat pe cercurile firmamentului, binecuvântând ziua cea dintâi a Creației, dând sens lumii culorilor, prin care se revelează liturgic icoana. Pentru Biserica Greco-Catolică, jertfa episcopilor este într-adevăr un Început, o nouă creație, despre care Tit Liviu Chinezu spunea că este „minunată și necesară”. Exemplul celor șapte poate să ofere patriei lor trecătoare, la treizeci de ani de la căderea comunismului, o autentică icoană a sfințeniei. Pe acest edificiu sufletesc s-a întipărit forța acelei mărturii de ardere-de-tot pentru credință și adevăr  ̶ „aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră” (1 Ioan 5,4). De aceea, icoana de față nu conține nimic triumfalist, ci constată pur și simplu harul pus în valoare de suferința trăită cu încredere.

Preacurata Fecioară Maria și Sfântul Petru, reprezentați în medalioanele adiacente Mântuitorului, atestă spiritul casei din Nazaret și cel al misiunii apostolilor, însemnată de devotamentul față de Evanghelie. Maica Domnului și primul episcop al Romei exprimă, totodată, ocrotirea cerească a Bisericii martirizate, care a știut Cui să creadă. Prezența Sfântului Petru, mai ales, nu poate însă să nu aprindă în inima fiecărui român un dor nemărginit pentru Roma originilor, Roma care a adus bucuria creștinismului prin părțile locuite de români și a redat mai târziu conștiința și temeiul neo-latinității Școlii Ardelene. Încă o nuanță pentru această scenă ruptă parcă din Împărăție, o frântură de lumină care spune că, pentru noii Fericiți martiri, Roma nu a fost doar un loc al regăsirii de sine. A devenit, mai ales în acei ani de cruntă prigoană, garanția însăși pe singurul drum de credință posibil – cel care duce spre stânca lui Petru și pe care, cu toată mizeria umană, porțile Iadului nu o vor birui.

Lucian Lechințan SJ