Episcopia Greco-Catolică „Sfântul Vasile cel Mare” de București Frica de a te îmbolnăvi și redescoperirea omeniei pierdute. Meditație în vremea epidemiei

Frica de a te îmbolnăvi și redescoperirea omeniei pierdute. Meditație în vremea epidemiei
16 Martie
2020

Frica de a te îmbolnăvi și redescoperirea omeniei pierdute. Meditație în vremea epidemiei

Iată-ne puși, în aceste zile, în situația de a vedea că totul în lumea aceasta poate cădea în planul cinci, șase, șapte și că un singur lucru rămâne important: mântuirea. Iar mântuirea înseamnă a mărturisi că nu putem fără Dumnezeu. Nu putem fără Dumnezeu pentru că nimeni nu-și poate dărui iertarea propriilor greșeli.

Nimeni nu-și poate dărui pacea sufletului, chiar dacă au proliferat cabinetele psihologilor – și ei au importanța lor! -, dar acolo nu se poate obține iertarea păcatelor. Nu ne putem da pacea singuri, iar Dumnezeu încearcă să ne spună că sănătatea trupului de una singură, oricând poate fi o altă cale a pierzării. De aceea e foarte important să vedem de ce Dumnezeu ne oferă El singur, în puterea lui, iertarea păcatelor, această regăsire a păcii sufletești. Este descoperirea dragostei sale. Uitați-vă ce greu este să vezi suflete care au impresia că pot să-și permită orice și care nu cunosc dragostea lui Dumnezeu.

Mi-aduc aminte, copil fiind, când era câte-o furtună cu trăsnete și fulgere (după mintea copilului de atunci parcă și furtunile nu mai sunt astăzi la fel), mi-aduc aminte că eram alături de bunica mea. Ne puneam în genunchi, avea o carte de rugăciuni din care citea întotdeauna o rugăciune la vreme grea. Se aprindea lumânarea și, chiar dacă știam că Dumnezeu este Binele personificat, încercam să regăsim nevoia de prezența lui protectoare în momentele acelea critice. Același lucru se face atunci când ne redescoperim slabi și neputincioși. Și, chiar și atunci când credem că ne merge bine, Dumnezeu ne invită să descoperim prezența lui, să practicăm cuviința vieții, respectul față de celălalt.

Suntem numai la începutul acestei mari încercări – infecția cu virusul la modă – și ne ascundem în mulțime, crezând că vom scăpa de întrebarea esențială care ne pune în fața lui Dumnezeu care pune întrebarea: „unde te afli?”. „Unde ești, Adam?”, îl întreabă Dumnezeu în Grădina Edenului pe Adam care tocmai a păcătuit și, în goliciunea lui interioară – se lepădase de prietenia lui Dumnezeu! – încearcă să-și facă haine pentru a-și ascunde, ce anume? Goliciunea.

Însoțirea celorlalți, adică rugăciunea așa cum se întâmplă în evanghelia de azi (Mc. 2, 1-12 Vindecarea paraliticului), această obrăznicie a încrederii – ca să ajungă la Isus cei patru însoțitori descoperă casa unde se afla Isus între ai săi și-i consola prin cuvântul și prezența sa. Ce se întâmplă? Această însoțire la ce dă naștere? Dă naștere libertății lui Dumnezeu, adică El poate intra în viața noastră. Vedeți cât este de important este să fim însoțiți în rugăciune, să ne rugăm și noi pentru alții? Maica Domnului ne spune să ne rugăm pentru întoarcerea păcătoșilor, fiindcă mulți păcătoși își pierd sufletele deoarece nimeni nu este în stare să ofere pentru mântuirea lor, sacrificii, rugăciune… De ce? Pentru a deschide bolnavul spre sănătatea sufletului, spre această prioritate pe care o oferă veșnicia. De aceea, vedeți, vindecarea paraliticului ne surprinde. Și capătă rost, adică explicație, cum anume? Isus vorbește despre vindecare sufletului, de iertarea păcatelor, iar vindecarea exterioară devine o mărturie sau un atestat pentru că păcatul a fost iertat. Natural, scribii și învățătorii Legii, preocupați de virgule, puncte, să măsoare întotdeauna cu balanța tot felul de atitudini, nu surprind esența acestor lucruri.

Știm că păcatul este ca o paralizie a sufletului, adică nu-l mai vedem pe Dumnezeu, fiindcă nu mai avem nevoie de El. Or, vedeți, Dumnezeu nu ne-a oferit harul credinței ca să-i judecăm pe ceilalți. Vă amintiți cum fariseul din pildă își prezenta înaintea lui Dumnezeu meritele, crezând că Lui o să-i facă plăcere și, în același timp, îl judeca pe păcătosul de alături. La fel, fiul cel mare din cealaltă pildă citită recent, își declama fidelitatea față de tatăl, capul familiei, reproșându-i prea multa bunătate, folosindu-se de răul fratelui său pentru a-și judeca părintele. Și-atunci, cum să nu fie pentru Dumnezeu cel mai important lucru mântuirea sufletului, pacea inimilor noastre, dacă El ne-a arătat dragostea lui, murind pe cruce pentru noi!

Dumnezeu are singur puterea de a ne ierta păcatele și se află, în același timp, în postura de a fi ofensat de răutățile noastre. Și ne dăruiește întotdeauna iertarea, atunci când ne întoarcem la El, iar noi redescoperim nevoia de dragostea lui. Îmi place să amintesc întotdeauna un adevăr pe care Maica Domnului îl spune: triumful Inimii Neprihănite va veni cel mai probabil după multe încercări. Atunci când oamenii se vor scutura de ciucurii orgoliilor și vanităților personale. Și când vom fi într-adevăr obosiți de vanitatea lumii, scârbiți de lucrurile pe care, iată, am încercat să le controlăm și pe care nu le putem controla ca, de pildă, pacostea aceasta de epidemie! Uitați-vă la atitudinea de a vorbi până acum zece zile! Nu numai, aici, ci și în afara țării. Și cum toată lumea redescoperă în aceste condiții penibile un bun simț elementar și grija față de celălalt, lăsând la o parte idei, ideologii, baliverne. Și-atunci unde este încercarea? În frica de a ne îmbolnăvi sau în faptul că redescoperim omenia pe care am pierdut-o în fața atâtor sisteme?

În încheiere, să reținem două lucruri pentru care îi mulțumim lui Dumnezeu, fiindcă El întotdeauna rămâne aproape de noi și ne-a dat în evanghelia zilei lucruri minunate: din păcat nu putem ieși singuri și, cu toate lucrurile pe care i le facem lui Dumnezeu, care primește răul din partea noastră, El ne iubește și continuă să ne descarce de răutatea inimii.

+ Mihai, episcop

(Duminica a II-a din Postul mare – 15 martie 2020)