„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” Îndemnul lui Isus încheie prima parte a Predicii de pe munte. După ce ne vestește Fericirile, ne îndeamnă să fim „lumina lumii”, „sarea pământului”, să ne iubim vrăjmașii, să ne împăcăm cu cei care ne-au greșit, să ne păzim privirea, cuvântul și gândurile, să fim fideli și să ne fie vorba clară: da sau nu. Îndemnul la sfințenie – „Fiți desăvârșiți!” – vine după toate acestea. Isus vorbește mulțimilor, nu doar ucenicilor, cărturarilor ori fariseilor, iar chemarea imperativă la sfințenie ne este adresată tuturor.
Lumea de azi stă împotriva radicalismului acestei chemări la sfințenie și ne îndemnă la resemnare. „La urma urmei, nu putem fi cu toții sfinți”, ne șoptește, tranchilizant, viața de zi cu zi din societate. Așa ajungem să încredințăm călugărilor, călugărițelor sau clericilor, ca unor inițiați, misiunea de a păstra flacăra credinței și a sfințeniei: să se roage ei, acolo, la Athos, la Ciofliceni, la Stânceni ori la Vatican.
Dar astfel noi, restul, ne lipsim de unitatea vieții. Ceea ce facem în viața de zi cu zi nu mai este în acord cu credința creștină pe care o mărturisim. Ajungem să trăim în două planuri: atașați mai degrabă cultural de niște tradiții strămoșești: poate suntem mai smeriți duminica și de sărbători, dar indiferenți în restul timpului. În țările care au trecut prin totalitarism, cum e România și celelalte din fostul lagăr comunist, în care una vorbeai și gândeai acasă și cu totul altceva în public, riscurile acestei disocieri între credința clamată și trăirea ei efectivă sunt și mai mari. Strategia dedublării asigura supraviețuirea în totalitarism, dar a creat și obișnuința neconștientizată a disimulării. Purtată de noi în libertate, această obișnuință a disimulării dobândită în totalitarism poate avea consecințe nefaste: o pojghiță de credință sub care zace, în fond, un suflet neșlefuit de trăirea credinței.
Apoi, dincolo de presiunea lumii care ne îndeamnă să lăsăm cele tari ale credinței în seama „inițiaților”, radicalismului chemării tuturor la sfințenie îi stă împotrivă chiar nimicnicia noastră. Aceasta este o realitate obiectivă. Vrem, într-adevăr, să trăim sfințenia. Dar ne trezim de fiecare dată în scaunul de spovadă cam cu aceleași păcate pe care le-am tot mărturisit. Or asta, firesc, descurajează.
Să ne gândim însă și că această zădărnicie poate fi chiar rodul acelui „ghimpe în trup” dat, despre care vorbea și Sfântul Pavel, un ghimpe dat ca să nu ne semețim. Apoi, că Dumnezeu nu ne cere totuși să ne încredem în „coerența” vieții noastre (doar știe cât de schimbători suntem), ci în coerența Lui. Chiar faptul că în scaunul de spovadă ne dăm seama de neputințele noastre, de zădărnicia noastră, arată că suntem pe cale. Pe acest drum către sfințenie, avem sacramentele mărturisirii și euharistiei și deja le folosim. Avem cu ce ne sfinți ca să devenim sfinți – sfintele sacramente a căror cheie de acces este pocăința.
În momentele de descumpănire, când suntem covârșiți de incoerențele și neputințele noastre, putem de asemenea să realizăm că sfinți precum Augustin, Francisc ori Ignațiu de Loyola nu s-au născut sfinți, ci au devenit. Dacă timpul în care au trăit și faima lor ni-i îndepărtează, citirea vieții lor, cu rătăcirile tinereții, ni-i face accesibili. În acestea ne regăsim.
Și mai există și modelele recente de sfinți pe care-i vedem în fotografii, nu doar în icoane: Sfânta Gianna Beretta Molla – medic pediatru care și-a sacrificat viața pentru a putea da naștere celui de-al patrulea copil, Emanuela, care a devenit și ea medic și trăiește acum în Statele Unite; Fericitul Carlo Acutis, adolescentul pasionat de gaming, care urmează să fie sanctificat anul viitor; sau Fericitul Pier Giorgio Frassati, numit de Ioan Paul II „omul celor opt fericiri”, pasionat de alpinism: pe fotografia ultimei sale ascensiuni a scris „Spre înălțimi” – ce frumos îndemn ne-a lăsat. Sunt sfinți „moderni”, laici care au trăit în lume „sfințindu-se” personal prin fapte și cu sacramente, nicidecum delegând datoria sfințeniei altor contemporani ai lor – călugări, călugărițe, preoți sau papi.
Nu degeaba îndemnul la sfințenie străbate istoria mântuirii. De la Levitic – „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, (…) fiţi sfinţi, căci Eu, Domnul, sunt sfânt” – și până la prima epistolă a lui Petru – „fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii, căci scris este: <<Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt>>”. Să avem încredere că o putem face, cu răbdare, smerenie, și perseverență, gândindu-ne și că Dumnezeu niciodată nu ne cere imposibilul. E un bun angajament personal pentru început de an bisericesc.
* Articolul a apărut în varianta print în Foaia de Început de an bisericesc – septembrie 2024
Credit foto: carloacutis.com (site-ul oficial al cauzei beatificării și sanctificării lui Carlo Acutis)