De câteva luni, Providența a orânduit să le fiu alături tinerilor cercetași care activează pe lângă catedrala noastră greco-catolică din București, să-i susțin în parcursul lor spiritual. Iată de ce m-am gândit ca aceste rânduri să le fie dedicate în special lor și tinerilor. Cum suntem aproape de ziua în care este pomenit fericitul Pier Giorgio Frassati (4 iulie), să medităm la exemplul de sfințenie al tânărului italian, plecat spre Tatăl Ceresc la doar 24 de ani, pe care sfântul papă Ioan Paul al II-lea l-a numit „Omul celor Opt Fericiri”.
Obișnuiți să recităm la fiecare Sfântă Liturghie aceste Fericiri, poate nici nu mai ne lăsăm atinși de gestul preotului, care în acel moment trece solemn cu Evanghelia prin fața noastră. Acest gest liturgic ne arată că întreaga Evanghelie se cuprinde în aceste Fericiri.
Fericirile creștine sunt mereu o provocare, mai ales că, amețit de nenumăratele ideologii din ultimele secole, omul veacului nostru deslușește cu greu ce este – în general – fericirea.
Tinerii, spre exemplu, își închipuie adesea că fericirea este un noroc peste care trebuie să dai în viață, ori o stare sau o emoție pe care o cauți și nu prea știi cine sau ce ți-o poate produce. Sunt uimiți când le spun… sau când descoperă ei înșiși, că fericirea este O LUCRARE, este o făptuire. TU îți lucrezi fericirea și te fericești. Ține de tine și de hărnicia ta sufletească. Iar pasivitatea, inerția, inacțiunea sunt poate cel mai crunt dușman al fericirii. Iată de ce părinții pustiei spuneau că la temelia întristării și a pierderii gustului de viață stau nepăsarea, neglijența și lenevirea.
Da, fericirea este o lucrare, chiar o dublă lucrare: prin faptele tale te cunoști și te construiești și tot prin ele așezi trepte și înaintezi spre țelul tău, îl atingi, îl menții bucurându-te de el. Altfel spus: așezi trepte în tine, construindu-te, și așezi trepte spre țelul tău.
Și fericirile creștine sunt O LUCRARE, mai precis o ÎMPREUNĂ-LUCRARE, căci pentru a atinge un țel atât de înalt nu ne putem baza doar pe forțele proprii. Cum putem îndrăzni să țintim atât de sus?
„Știi tu oare că Spiritul Sfânt e sufletul sufletului tău?”
Ne amintim de strigătul psalmistului: călăuzeşte-mă la stânca la care nu pot ajunge! (Ps 60, 3) Călăuza noastră, Împreună-Lucrătorul este Spiritul Sfânt, Cel care, prin cele șapte daruri ale Sale primite la botez, desăvârșește în noi viața teologală – de credință, speranță și iubire; ne luminează și ne adâncește gândirea, ne dilată inima la „măsura” iubirii dumnezeiești, ne îmblânzește și ne ordonează celelalte mișcări sufletești legate de simțuri și pofte; într-un cuvânt face acea lucrare pe care versetul din Cântarea Cântărilor o exprimă atât de bine: Ordinavit in me caritatem (Vulgata – Ct 2, 4) – A pus în ordine, în mine, iubirea. Acela care conlucrează cu Spiritul Sfânt și îi permite să-l modeleze până în cele mai ascunse unghere ale sufletului cunoaște o intimitate atît de mare cu cea de-a treia Persoană a Treimii încât viața sa nu-i mai aparține: nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Ga 2, 20) – căci Spiritul Adevărului este Spiritul lui Hristos.
Îmi amintesc cum, în zorii vieții mele monahale, una dintre maicile noastre mai în vârstă, dar mereu cu suflet tânăr, se adresa surorilor începătoare, indicând cu arătătorul spre inima lor și spunându-le: „Știi tu oare că Spiritul Sfânt e sufletul sufletului tău?” Parafraza o rugăciune a cardinalului Mercier, prelatul belgian contemporan al Sfintei Tereza de Lisieux care înțelesese atât de bine secretul sfințeniei: să se supună întru totul dorințelor Spiritului Sfânt, căutând Voința lui Dumnezeu.
Secretul sfințeniei tânărului Pier Giorgio
Și putem spune că acesta este și secretul sfințeniei tânărului Pier Giorgio! O sfințenie cu adevărat de taină, pentru că la înmormântarea lui însăși familia sa a fost surprinsă să descopere câte fapte bune, câte fapte evanghelice au fost săvârșite „în ascuns” (Mt 6, 4) de cel care, în ochii lumii, era doar un fiu de familie bună și înstărită, pentru care părinții plănuiseră obișnuitul parcurs lumesc: școală bună, carieră, o căsătorie bine aleasă pentru păstrarea rangului social … și apoi viața în jurul afacerilor.
La școala Spiritului Sfânt, Pier Giorgio a reușit să întrupeze în viața sa toate cele Opt Fericiri în doar 24 de ani de existență pământească. Exemplul vieții sale întruchipează atât de bine modul în care cele Șapte Daruri ale Spiritului Sfânt rodesc în noi faptele Fericirilor. Este o tradiție veche în Biserică să se arate cărui dar al Spiritului Sfânt îi corespunde fiecare fericire evanghelică și vom urmări și noi acest itinerariu al corespondențelor pentru a creiona sfințenia tânărului Pier Giorgio.
Fericiți cei săraci cu spiritul, că a lor este Împărăția cerurilor!
Tânărul Pier Giorgio era îndrăgostit de sărăcie – un fel de sfântul Francisc al secolului XX. Îi iubea pe săraci și știa cum să le devină prieten. Numea vizita la săraci „noua cucerire a zilei” și le spunea prietenilor: „alături de bolnavi, de nefericiți, de săraci eu văd o lumină pe care noi bogații sau oamenii cu stare nu o avem”. Recunoaștem în această atitudine DARUL FRICII DE DUMNEZEU, care sădește în noi reverența și iubirea față de Creator, umplându-ne de respect pentru maiestatea Ființei Supreme. În fața lui Dumnezeu, cel botezat înțelege că este o biată făptură creată, care depinde atât de mult de El, iar dependența aceasta – în iubire – ne face săraci, smeriți cu spiritul. Doar cei săraci au ochi pentru săraci.
Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul!
Blândețea pe care o lucrează în suflet Spiritul Sfânt nu este o atitudine dulceagă a celor care caută cu orice preț armonia și lipsa certurilor, nici expresia unui caracter molatic, ci o virilitate a sufletului care stăpânește impulsurile vii sau aprinderile de moment cu ajutorul unei priviri pătrunzătoare atât asupra persoanelor cât și asupra țintei, țelului urmărit. Această privire profundă se dobândește prin DARUL SFATULUI, care ne ajută să supunem discernământul nostru gândurilor lui Dumnezeu, în vederea propriei sfințiri, dar și spre folosul sfințirii celorlalți.
Se știe cu câtă blândețe Pier Giorgio suporta despotismul tatălui său, fără să facă însă vreun compromis doar „pentru a avea liniște”. Blândețea sa oglindea o bărbăție titanică… întreținută și șlefuită și prin mijloace tinerești: drumețiile la munte și alpinismul. Muntele era pentru el deopotrivă: dragoste de frumos, de natură, asceză, curățire de patimi, tăcere și apropiere de Dumnezeu. Îi mărturisea unui prieten:
„Cu fiecare zi mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de munte. Cu neobosită râvnă doresc să-i cuceresc piscurile, să ating vârfurile cele mai îndrăznețe, să gust aceea bucurie curată pe care numai muntele ți-o poate oferi! Cât îmi doresc să rămân zile întregi pe creste ca să pot admira măreția Creatorului! O, munților, munților, munților… vă iubesc!”
Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!
Sfinții părinți vorbeau despre trei pricini ale lacrimilor : lacrimile care vin din pocăință, lacrimile care vin din neputință și lacrimile limpezi și sincere, care vin din simplul fapt că Dumnezeu este Dumnezeu. El este prea bun și nu-l poți contempla fără să nu te podidească lacrimile. Toate aceste lacrimi sunt lucrarea DARULUI ȘTIINȚEI. Pier Giorgio a fost un tânăr care a suferit mult – și sufletește și trupește, și-ar fi de-ajuns să amintim boala care l-a și răpus în floarea vârstei. Dar cu cât suferința a fost mai strâns legată de destinul său, cu atât mai mult a fost un martor la bucuriei creștine.
„Suferințele omenești – spunea el unui prieten – dacă sunt considerate în lumina credinței și acceptate, devin salutare deoarece ne limpezesc sufletul de murdăria pe care, inevitabil, o adunăm. Dar durerea și sacrificiul nu-s tot una cu tristețea, care-i cea mai jalnică patimă. E o boală care provine mai mereu din ateism. Noi însă avem un alt țel – Cerul – iar drumul spre el este presărat fără îndoială cu spini, însă nu e un drum al tristeții ! Atâta timp cât credința îmi va da tărie, voi fi mereu bucuros!”
Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura!
Pier Giorgio avea un înalt simț al dreptății umane. Când Mussolini a ajuns la putere în 1922 tânărul nostru a fost cuprins de indignare :
„Am aruncat un ochi pe discursul lui Mussolini și a început să-mi fiarbă tot sângele în vine. Sunt atât de dezamăgit de atitudinea Populiștilor. Unde este credința oamenilor ?”
Dar dacă dreptatea umană adesea împinge spre răzbunare, arma creștinului este mărturisirea adevărului, chiar cu prețul martiriului. Iar pentru martiriu este nevoie de DARUL TĂRIEI, de forța supranaturală ce vine de la Spiritul Sfânt. „Martiriul alb”, care nu implică vărsarea de sânge, poate fi practicat de fiecare creștin, așa cum a fost practicat și de Pier Giorgio ; cea mai frumoasă expresie a acestui martiriu este deviza biblică : să învingi răul prin bine.
Fericiți cei milostivi că aceia vor afla milostivire!
Prietenii lui Pier Giorgio mărturiseau că în fața oricărei suferințe aceasta intra într-un fel de febrilitate de-a dreptul extatică. Se dăruia fără calcule, uitând de sine. Nu-și alegea niciodată prieteni din cercul celor „cool”, ci mergea spre cei marginalizați, pe care nu-i simpatiza nimeni.
„Spre mine, Isus vine în fiecare zi în Sfânta Împărtășanie – eu, la rândul meu, îi întorc vizita mergând spre cei nedoriți”.
Să poți vedea un fiul al lui Dumnezeu în chipul semenilor desfigurați de patimi sau suferințe, este rodul nemijlocit al DARULUI EVLAVIEI. Prin acest dar, Spiritul Sfânt ne învață să-l adorăm pe Dumnezeu în spirit și în adevăr. Adorația ne deschide inima să primim iubirea și milostivirea Tatălui ceresc, și astfel, ne înclină inima spre mila și iertarea aproapelui. Doar prin darul evlaviei îi putem ierta cu adevărat pe cei care ne-au amărât.
Fericiți cei cu inima curată, că aceia îl vor vedea pe Dumnezeu!
Pier Giorgio a rămas toată viața un suflet curat, ca de copil. Era simplu, smerit, cu rectitudine interioară. Secretul purității sale nu era greu de ghicit: în primul rând era ocrotit de cea pe care o venera cu atâta ardoare – Maica Preacurată. Prietenii mărturiseau că nu-l puteau bucura mai mult pe Pier Giorgio decât dacă acceptau să spună împreună cu el rugăciunile închinate Maicii Sfinte. Apoi, dragostea sa pentru Isus Euharisticul – Ostia cea curată – pe care începând cu vârsta de 17 ani o primea în fiecare zi. Se pregătea cu grijă pentru împărtășanie, și dorința de a avea un suflet curat îl determina să se spovedească de două ori pe săptămână. Nimeni nu-l putea smulge de la locul lui din biserică până nu-și termina rugăciunile de mulțumire după ce se împărtășise. Se ruga cu o reculegere adâncă : imobil, cu brațele încrucișate pe piept. S-ar fi putut spune că el însuși era rugăciune! Și o ultimă componentă a secretului său – citirea Scripturii, după cum este scris: „Cum va păstra tânărul calea fără prihană ? Păzind poruncile tale”. (Ps 118, 9). DARUL ÎNȚELEGERII, prin care pătrundem tainele Scripturii, întărește în noi credința. Ea devine luminoasă, far călăuzitor în fiecare situație a vieții. Iluminarea minții și înțelegerea adevărurilor revelate devin o constantă a spiritului nostru, nu doar un simplu moment de har, vremelnic. Deci spiritul, fiind constant iluminat, se curățește. Pe drept și sfinții părinți spuneau că rodul credinței este curăția.
Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!
Unul din cuvintele care se regăsesc cel mai des în scrisorile lui Pier Giorgio este PACE:
„Pacea adevărată se naște din dragostea creștină pentru aproapele. Noi, catolicii, trebuie să răspândim în lume spiritul bunătății care vine din credința în Hristos!”
Pacea de sus este rodul iubirii care crește și unește toate capacitățile sufletești prin lucrarea DARULUI ÎNȚELEPCIUNII. Prin acest dar se ajunge la o rugăciune intimă, de uniune, cu Dumnezeu. Iubirea divină ne inundă sufletul. Toate sunt privite în și prin iubirea lui Dumnezeu, dobândind cea mai profundă judecată : cea a omului spiritual, care pe toate le judecă deoarece are gândul lui Hristos. (cf. 1 Co 2, 14-16).
Fericiți cei prigoniți...
În 1921, pe când avea 20 de ani, a participat la Congresul Tinerimii Catolice. Evenimentul se încheia cu un moment de rugăciune la Coliseu, în locul unde martirii și-au dat sângele pentru Isus. Însă în ziua celebrării, autoritățile atee au anulat manifestarea religioasă și le-au cerut tinerilor catolici să strângă steagurile diferitelor organizații participante. Pier Giorgio refuză să strângă steagul grupului său și este arestat împreună cu camarazii săi. În timpul interogatoriului, unde bătăile nu au lipsit, polițiștii află că este fiu de ambasador și doresc să-l elibereze de-ndată. Dar tânărul refuză atâta timp cât nu sunt eliberați și ceilalți camarazi, ceea ce se și întâmplă, într-un final. Nici șicanele grupării fasciste Cămășile Negre nu l-au ocolit. Dar în toate momentele de persecuție Pier Giorgio s-a lăsat ghidat de „steaua lui polară”. Citim în scrisorile sale:
„Doar caritatea poate servi drept țel în viață, poate constitui un program. Caritatea ! – iată țelul spre care vreau să tind în viață, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.”
Sfințenia nu este un lux
Să ne fie și nouă sfințenia tânărului Pier Giorgio o stea călăuzitoare. Sfințenia nu este un lux rezervat unora și nu se scrie doar prin vieți cu întâmplări extraordinare. Secretele prin care o putem dobândi sunt la îndemâna orișicui, precum dă mărturie și cardinalul Mercier:
„Am să vă dezvălui un secret de sfințenie și fericire ; dacă în fiecare zi, preț de 5 minute, ați ști să reduceți la tăcere imaginația voastră, să vă întoarceți privirea de la lucrurile sensibile iar urechile să le închideți față de toate zgomotele pământești, și astfel să intrați în sine, pentru ca în sanctuarul tainic al sufletului vostru de botezat să vă adresați Spiritului Sfânt așa: O, Spirite Sfinte, Sufletul sufletului meu, mă închin Ție ! Luminează-mă, mă-ndrumă, întărește-mă și mă-alină cu mângâierile Tale. Grăiește-mi ce trebuie să fac, poruncește-mi Voile Tale. Îți făgăduiesc să mă supun tuturor dorințelor Tale și să primesc tot ceea ce Tu vei îngădui să mi se întâmple. Numai fă-mi cunoscută Voința Ta ! Amin”.