Cuvântul PS Mihai Frățilă la Academia Română (Sesiune organizată de Episcopia greco-catolică de București în Aula Academiei și dedicată celor Șapte Fericiți Episcopi martiri greco-catolici, 27 septembrie 2023):
Atingerea unui echilibru în căutarea fericirii, a siguranței, și definirea virtuții pe fondul confruntării cu suferința au fost preocupări constante în gândirea umanității. A explicita idealul fortificării minții până când țesătura ei primește rezistența în fața suferinței – este o realitate formidabilă pe care inclusiv secolul trecut a așezat-o în fața conștiinței umanității, bulversându-i fibra intimă. Dar, în absența referințelor morale, orice poveste „cu” sau „despre” virtuți pierde în umanitate și devine apanajul sofiștilor. Aceștia, „un soi de sceptici de profesie” – cum îi numea fără menajamente Chesterton –, „umblă de colo până colo punând întrebări incomode și sunt plătiți regește pentru a-i bate la cap pe oamenii normali” [G. K. Chesterton, Omul etern, All, 2016, p. 182.].
Deși evocarea suferințelor libertății din timpul regimului comunist a dobândit ceva din zădărnicia obositoare a celor care „strigă în pustie”, cuvântul meu despre cei 7 episcopi români greco-catolici martiri nu e nici pe departe o pledoarie sâcâitoare. Cu atât mai puțin cu cât, la 1 decembrie 2023, se împlinesc 75 de ani de la tragica scoatere în afara legii a Bisericii Române Unite cu Roma. Apoi, fiindcă a vorbi despre zestrea morală care transpare din viețile unor personaje de caracter precum episcopii martiri nu poate fi obiect de coterii sofistice, marcate, după 1990, de judecata tulburată a complicităților impenitente cu vechiul regim.
De curând, în „Aventura dez-amăgirilor. Despre risipa lui Dumnezeu”, am scris din nou despre legătura sufletească cu cei 7 episcopi martiri. E un refren pe care generația mea de credință l-a cunoscut prin forța evenimentelor și prin mărturia acelora care, în timpul persecuției Bisericii Greco-Catolice, au continuat să creadă contra oricărei speranțe. De fapt, fiecărei generații îi este dat să întâlnească vremuri potrivnice – vremuri în care, chiar și persoanele de caracter se pot pierde, dacă nu practică luciditatea reperelor morale. Poate de aceea, ne sunt mai la îndemână parastasele în fața exigențelor bucuriei vieții. Dacă credința nu celebrează sfârșitul, moartea, ci perspectiva binelui și puterea învierii, referința eroismului în zona religioasă a umanității nu poate fi o simplă memorie de bravadă. În căutarea de a-și putea înfrunta soarta, cei 7 episcopi greco-catolici nu au făcut marea greșeală să se creadă pe cont propriu. Au reușit să trăiască, făcând o investiție din speranță și păstrând în existența lor reverberația acelui cuvânt precis al lui Isus: „Fără mine nu puteți face nimic“. A le citi istoria din perspectiva zbuciumului interior este, până la urmă cheia înțelegerii dramei persecuției Bisericii Greco-Catolice, începută în 1948, terminată oficial în 1989, dar care, și după această dată, în lipsa reparațiilor morale, a continuat să producă suferință și injustiție.
Publicate la câțiva ani după căderea comunismului (2003), memoriile primului cardinal român – trecut prin persecuția comunistă și prin umilințele închisorii –, au constituit un apel neobișnuit la discernământ. Episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, cu toată grozăvia chinurilor la care fusese supus, și-a dat seama că credința nu putea fi mărginită la o pledoarie în favoarea supremației istorice, de tipul: „Eu sunt mai bun ca tine!“ Tocmai de aceea, fidelitatea față de Biserica Unită, scoasă în afara legii, nu poate fi asimilată sfătoșeniei care victimizează, care îl pune în centrul atenției pe om, și nu pe Dumnezeu. Acest principiu a fost amintit și de Papa Francisc la Blaj, în 2019, la momentul beatificării celor 7 episcopi martiri: „Să fiți mărturisitori ai libertății și ai milostivirii, făcând să prevaleze fraternitatea și dialogul asupra diviziunilor, folosind fraternitatea de sânge, care își găsește originea în perioada de suferință în care creștinii, divizați în decursul istoriei, s-au descoperit a fi mai apropiați și mai solidari”. În contextul de azi, cuvintele Papei inspiră. A admite atunci că măsura dragostei lui Dumnezeu nu este dată – în cazul oamenilor credincioși – de amploarea amărăciunilor, rămâne o certitudine de credință pe care nu putem să ne permitem luxul de a o uita.
Nu este posibil să surprindem măreția personajelor care lasă urme în istorie, fără să le vedem atitudinea în suferință, fără slujirea lor dezinteresată în favoarea comunității și fără a descoperi credința lor intimă în alegerile pe care le fac. Asemănarea cu Isus – vocația creștinului – presupune și asumarea conștientă a perioadelor de suferință. Căutarea acestei asemănări a împiedicat persecuția împotriva credinței să fractureze lucrarea harului în oameni, în așa fel încât creștinul să poată privi în continuare lumea cu bunătate și compasiune. Atitudinea episcopului Iuliu Hossu și a însoțitorilor săi martiri ne confirmă încă o dată faptul că Biserica nu e o sumă de vanități istorice și nici parlament social al puterii. Care să fie atunci ambiția unui act serios de cultură care mizează pe valoarea mărturiei unor oameni de caracter precum episcopii greco-catolici martiri, dacă nu aceea de a deschide zările gândirii dincolo de universul strâmt al autosuficienței și de a face cunoscut binele, chiar și printr-o senină detașare de orgoliul verticalității istorice?
Istoria martirilor depinde în mare măsură de prezent ca să nu se estompeze în comemorări banale de tip patriotard-provincial. Viața nefiind făcută să se irosească în triumfuri și aplauze, descreșterile istoriei – dincolo de lipsa de consistență a neamului omenesc – oferă, în fond, măsura binelui, purtând în sine realitatea răscumpărării. A recunoaște cât de îndatorați îi suntem generației carcerale din perioada comunismului nu poate fi o metaforă de domeniul curtoaziei, un capriciu al datoriei față de memorie în general sau față de un confesionalism religios precis. Pentru a nu fi lipsiți de capitalul sufletesc al predecesorilor, avem nevoie, la rândul nostru, de o mediere care să ne sugereze lucrurile pe care prezentul nu-l mai reține din experiențele trecute. Nu e vorba doar despre a traduce fapte sau evenimente pentru mentalul generațiilor de azi, ci și de a ne detașa de resentiment.
Devotamentul creștin l-a salvat pe omul secolului XX și i-a susținut eroismul în fața ideologiei și a utopiei. Nu putem renunța, deci, să pătrundem fibra intimă a unor oameni al căror crez a fost mai important decât viața. Ar însemna să facem din istorie o știință pozitivistă și să frizăm anacronismul, pierzând din vedere ceea ce e mai de preț din valoarea mărturiei de sufletești. A fi fost oameni capabili să se sacrifice pentru un ideal moral/spiritual, dincolo de propria siguranță, reprezintă în cazul martirilor greco-catolici un apel la umanitatea profundă, dar și o perspectivă clară în favoarea înseninării viziunii asupra trecutului [Cf. Mihai Frățilă, Aventura dez-amăgirilor. Despre risipa lui Dumnezeu, Humanitas, 2023, p. 33 ss.]. De ce? Fiindcă cei șapte, invitându-ne să ochim cu dibăcie conturul iluzoriu dintre bine și rău, ne ajută să înțelegem că virtutea nu se potrivește în general cu determinismul conjuncturilor. Ei nu și-au călcat principiile și nu au putrezit în temnițe ca să li se spună că binele și răul sunt ceva aleatoriu! Orice înțelegere cantitativă a autorității morale, ca și cum adevărul ar fi valid doar dacă îl împărtășesc majoritățile de tip electoral, este pentru Evanghelie un semn al rătăcirii. Iată, așadar, zestrea câtorva suflete care s-au împotrivit Răului. Fără alegerea lor, fără determinarea spiritului lor de jertfă, fără încrederea lor în ceva mai înalt și mai profund decât posibilitățile omenești în a-l înfrunta, prezentul ne-ar fi fost copleșit de cinism și de rușine.
– PS Mihai Frățilă
*Foto: Alexis Dimcev
