Convocat de Sfântul Părinte, pentru a medita și a dezbate asupra pastoralei familiei creștine, Sinodul episcopilor de la Roma, a fost o experiență impresionantă. Pregătit din vreme prin documentația adresată și provenită din Bisericile locale, sinodul a avut, deci, în atenție o sinteză a răspunsurilor provenite din lumea catolică. O dezbatere colegială în prima săptămână, în termeni plini de cuviință, ilustrând nu numai harul de a fi parte a catolicității, dar mai ales bucuria de da glas liber în fața Sfântului Părinte Papa Francisc și, implicit, de a fi una cum Petri.
Peste o sută de referate citite în sală au oferit o viziune a problemelor care gravitează în jurul familiei creștine. S-au spus cele bune, s-au spus cele mai puțin bune, s-au exprimat așteptări și păreri legate de pastorala familiilor celor divorțați și recăsătoriți, despre criza familiei, dar mai ales s-a contemplat minunatul edificiu al harului care se mărturisește fără greș în atâtea familii care nu uită că dragostea este scrisă prin jertfă.
Sinodalitatea, o temă redescoperită de Conciliul Vatican II pentru Occidentul roman, prețuită mult de actualul Papă, a putut fi efectiv trăită la Roma în aceste zile. Asta a dat glas problemelor ce continuă să existe chiar și atunci când nu se vorbește despre ele, cu atât mai mult cu cât, centrul vieții creștine trebuie să fie Hristos. Deși spiritul lumii pretinde un realism care duce spre descurajare, istoria mântuirii ne ține legați de dragostea lui Dumnezeu, singura în stare de a inspira și a citi în viața noastră răspunsul favorabil al harului în experiența noastră de oameni.
Sinodul a arătat mai ales în a doua săptămână necesitatea de a vorbi liber, de a da glas inimii, de a se strânge în jurul Domnului cu povara lumii, chiar cu riscul de a lăsa impresia unei preponderențe mondane în judecata realității. Desigur, răspunderea Păstorilor este aceea de a supune zilnic discernământului credinței, corecției frățești, dar mai ales magisteriului Bisericii și al Urmașului lui Petru, simțirile interioare care pot zidi veritabil, cu accente de veșnicie, doar pe comuniune.
Cu toată drama familiei în societatea contemporană, a multelor lovituri din partea răului, Biserica nu se mărginește la poziția unei „asociații de pietate a carității” – spunea Papa Francisc a doua zi după alegerea sa ca episcop al Romei. Ea este un instrument de mântuire care poate vindeca lumea prin compasiunea lui Hristos Cel Răstignit, mort pentru păcatele și lipsa noastră de fidelitate. Doar prin asemănarea cu Isus răstignit, cu dragostea Sa care se exprimă prin jertfă, credinciosul are deschisă continuarea drumului sfințeniei pentru care Cununia a fost voită de Domnul drept chemare a firii umane, stabilite de Sus prin Creație.
Sinodului îi rămâne responsabilitatea de a nu da impresia că Biserica este o agoră a discordiei, a pledoariei parlamentare, a căutării simple a popularității, ci mărturia lucrării Spiritului spre edificarea Adevărului în inimile celor care cred. Percepția slăbiciunii umane, a stângăciilor și a lipsei de tihnă – care exprimă din totdeauna pecetea păcatului pe fondul unei serioase și reale bătălii interioare – nu trebuie să ne descurajeze. Confruntarea și dialogul trebuie să ne ancoreze și mai mult în acel imposibil omenesc care obține, prin credință puternică și har gratuit, posibilul lucrării minunate a lui Dumnezeu, singur în stare să depășească umanul și să-l surprindă prin Dragostea Spiritului Sfânt, care pe toate le poate și le plinește.
În acest sens, ultimul act al Sinodului extraordinar de anul acesta, în așteptarea adunării episcopilor de anul viitor (4-25 octombrie 2015) care va aprofunda pastoral tematica în Bisericile locale, este bucuria beatificării Papei Paul al VI – lea. Astfel, mesajul celui care a instituit acum 49 de ani Sinodul episcopilor catolici, reconfirmând adevărul comuniunii și al credinței așezată pe misiunea lui Petru și slujirea sa în iubire față de Biserică, reconfirmă vocația spre sfințenie a creștinului și mărturia sa de a arăta lumii dragostea Părintelui ceresc.
