Până când vom vedea însă sfârșitul, chiar dacă Biserica va deveni o civilizație insulară, printre mări de minciună și degradare morală, nimeni nu se poate pierde, ținând la gustul și parfumul lui Hristos.Nimic nu te poate, dacă nu vrei, despărți de dragostea Domnului. [...]

Dumnezeu și reputația lui „medicală”

Dumnezeu și reputația lui „medicală”
20 Iulie
2020

Dumnezeu și reputația lui „medicală”

Ultimele luni de epidemie ne-au lăsat fără asigurare în zona lucrurilor care lăsau clar impresia certitudinii. Nimeni nu poate fi scutit însă de adversitate, fiindcă bătălia cu Răul nu menajează pe nimeni, iar boala, neputința, încercările, inclusiv fricțiunile dintre oameni, tot ceea ce ne împiedică să trăim cu seninătate, nu sunt menite să arate decât la ce nivel sufletesc ne situăm.

În general omul este puțin dispus să privească mai întâi la dizabilitățile sale sufletești. Îi e mai ușor să creadă că nevoile sale esențiale se află complet în exterior, atâta vreme cât siguranța sa exterioară se bazează pe avut, competențe și pe poziția pe care trebuie să și-o apere în societate. Fragilitatea sănătății și amenințarea morții, în aceste zile de epidemie, sunt printre puținele provocări care au reușit să mai pună lumea serios pe gânduri. Obișnuința cu Răul și vanitatea de a crede că le știm pe toate arată, însă, cât de repede se poate pierde răbdarea de a mai da dovadă de prudență și a trăi iresponsabil.

În evanghelia Vindecării slăbănogului Isus ne invită să descoperim modul lui Dumnezeu de a percepe sănătatea. Vindecarea ne surprinde atunci și mai mult, fiindcă Isus leagă orice remediu, chiar și cel al bunăstării exterioare, de credință și de precendența pe care El o conferă sufletului. Scurtul dialog al lui Isus cu omul paralizat, care începe inevitabil de la constatarea credinței însoțitorilor, revelează ce anume urmărește Dumnezeu prin vindecarea trupului. Îl simțim pe Isus cum se bucură să vadă credința, „Îndrăznește!” și, de aceea, insistența rugăciunii arată întotdeauna că omul alege și este dispus, într-adevăr, să învețe de a se lăsa complet la mâna lui.

Un slăbănog nu este un bolnav oarecare. E un om dependent de ceilalți, descumpănit și uzat de fatalitatea neputinței de a aștepta ajutor din jur, inclusiv pentru nevoile cele mai firești. În ce fel își dorește sănătatea un paralizat, dacă mulți oameni și-o imaginează doar pentru a avea comoditatea de a-și vedea nestingheriți de căile lor? Câți bolnavi imobilizați pe pat sfârșesc, azi, în azil, fiindcă cei tineri lucrează, de dimineața până seara, fără să-și poată permite un îngrijitor acasă? Oamenii la pat zac și sfârșesc, din păcate, de cele mai multe ori trist, în singurătate. Mai cred cu adevărat în sănătate, dacă un dram de atenție și compasiune valorează pentru ei mai mult decât toate bogățiile alese, așezate împreună?

Unui om din lumea noastră care merge la clinică nu i se va vorbi, cel mai probabil, despre suflet și datoria veșniciei. Dar Isus nu este un medic cu diplome de studiu, plătit de asigurări și preocupat de reputația sau poziția sa socială! Pentru Dumnezeu sănătatea sufletului, adică adevărul iertării păcatelor, are prioritate și poate fi un punct de plecare al vindecării trupului. Ce este păcatul dacă nu paralizia inimii și imposibilitatea de a mai simți prezența lui Dumnezeu?

N-am putea surprinde însă atât de bine morala evangheliei de azi, fără a remarca sminteala fariseilor, prezenți la momentul când Isus îi oferă bolnavului iertarea păcatelor. Fără bombăneala lor contradictorie și ireverențioasă, n-am remarca, desigur, cât de dezgustător este să te crezi mai presus de viață și să-l așezi până și pe Dumnezeu în grafice, datini teologice sau pedanterii „strămoșești”. Ce arată această atitudine? Cât de departe este judecata lui Dumnezeu de judecata omenească și cât de… aproape se află Binele, atunci când el trebuie recunoscut. Cum să surprinzi însă minunea pe care Isus o situează în inimă, acolo unde se primește sau se pierde prietenia cu Dumnezeu, dacă pentru tine legătura cu El stă în privilegii de castă, în folclor, în compromis sau certitudinile unor vanități istoriografice fără incidență asupra încrederii în prietenia lui? Dacă Isus continuă să vorbească de păcat, și amintește că în fiecare om există o bătălie între lumină și întuneric, este pentru a spune că suntem sortiți să aflăm calea pe care El ne invită să pășim.

Lupta cu Răul este, în același timp, și o povară cu care ne naștem și trăim. Credința devine cu adevărat confidență prin fiecare act de încredere făcut în Providență: „Dumnezeu mă iubește, merită deci să primesc și să descopăr dragostea lui. Ce este mai important pentru mine, vindecarea trupului sau/și vindecarea de păcat?”. Păcatul poartă cu certitudine la paralizia sufletului, împiedicat să recunoască iubirea: a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de orice, din toate puterile și pe aproapele ca pe mine însumi. De aceea, Dumnezeu își apără reputația „medicală” de a oferi vindecarea prin iertarea păcatelor, anticipând jertfa vieții sale de pe cruce, spunând că întotdeauna inima iertată și curată este semnul primirii lui. Tocmai de aceea, în această lume în care se vorbește atât de puțin și, mai ales, greșit de păcat, învinge numai cine iubește și trăiește ca Isus. Să cerem, deci, harul de a-i cunoaște Inima, grija în favoarea omului și bucuria de a-l iubi; să nu ne limităm la „viața mea”, „distracția mea”, la ceea ce am învățat, prea ușor, comod și la îndemână, să numim sănătate sau bunăstare!

+Mihai, episcop