Viața și alegerile martirilor confirmă faptul că unitatea Bisericii se manifestă în atașamentul omului credincios față de Adevărul lui Isus. Putem pierde orice, dar nu Adevărul Lui! Acest Adevăr este de trăit cu sfințenie. Nu părerile lumii, cu atât mai puțin opiniile personale arbitrare. Fidelitatea față de cuvântul lui Isus oferă, de fapt, garanția că nu rătăcim calea mântuirii. Fiindcă „cel ce se va rușina de mine și de cuvintele mele, de acesta și Fiul Omului se va rușina, când va veni întru mărirea sa”. [...]

„Dreptatea umblă cu capul spart”

„Dreptatea umblă cu capul spart”
07 Septembrie
2020

„Dreptatea umblă cu capul spart”

Timpul în care Dumnezeu ne permite să lucrăm via Lui nu poate fi trăit altfel decât în beneficiul creșterii și al rodirii. Întreita binecuvântare a episcopului, peste cei prezenți la Liturghie, este un verset din psalmul 79: „Doamne, Doamne caută din cer și vezi, cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta ta și o desăvârșește”. Imaginea viei părăsite în Vechiul Testament, care nu este altceva decât istoria lipsei de fidelitate a poporului ales, este tristă. Pilda lucrătorilor nevrednici ne spune, însă, că Dumnezeu are răbdare, nu-și părăsește proprietatea, ba chiar refuză să creadă cei pe care i-a angajat ar putea fi haini și trăiește cu speranța că mesagerii lui îi vor trezi.

Parabola ne arată, desigur, cât de răbdătoare este dreptatea lui Dumnezeu. Atât de mare, încât ea pare mai curând o slăbiciune. Ce proprietar, după ce i-au fost insultați sau omorâți trimișii, își trimite fiul înaintea unor ticăloși ca să le reamintească obligațiile în speranța deșartă că până la urmă se vor rușina? Un Stăpân „ingenuu”, care speră în rușinea angajaților ce s-au ținut până acum de lucruri slabe! Da, Dumnezeu merge, într-adevăr, până acolo, încât expune viața Fiului său.„Dreptatea umblă întotdeauna cu capul spart”, îmi spunea bunica cu mulți ani în urmă. Într-o minte de copil, care începe să înțeleagă ritmul vieții, cum anume este înfruntat Binele de Rău, acest lucru este o lecție principală în experiența asumării răspunderii. Tocmai de aceea Pilda lucrătorilor din vie ne arată cine este Isus, în opoziția dintre netrebnicia omenească și răbdarea lui Dumnezeu. Identitatea și destinul lui Isus prefigurează soarta fiecărui om care îl primește cu credință. Cine este Isus? Cum este posibilă crucea? Este într-adevăr Isus Fiul Tatălui! Poate fi vreodată înfrângerea dreptății un semn de victorie în această lume?

Faptul că Dumnezeu se înscrie în lungul șir al oamenilor drepți, confruntați cu Răul și le trăiește cauza, nu este doar un simplu semn al dragostei sale. Este cursul obișnuit al ostilității față de dreptate, față de Dumnezeu, dar și față de ceea ce i s-a dat omului să fie prin legătura cu El. Deși soarta dreptății pare scrisă de fatalitate și este în continuu expusă prin istorie, Isus a dorit prin întruparea sa să se înscrie pe acest drum al contradicțiilor dintre lumină și întuneric. Niciodată ucenicii lui Isus nu vor fi străini de locurile unde dreptatea se va scrie cu greu, iar opoziția contra ei va fi evidentă.

Pentru omul de caracter crucea este, deci, inevitabilă. A accepta acest adevăr nu e posibil decât prin schimbarea felului de a considera împlinirea. Cu câteva zile înainte de arestare, Fericitul Tit Liviu Chinezu, știind că cei care vor să semene cu Isus, au parte și ei de disprețul lumii, îi scria unei tinere mame credincioase: „Suferința nu este plăcută în sine dar, ca și cea de mamă, ea este întotdeauna generatoare de bine și de bucurie. Prin ea se naște în lume ceva ce înainte nu a mai fost: un om, virtutea sau formarea unui om…”. Lumea nu poate admite ca triumf ceasul dureros al Vinerii Mari. Chiar și pentru ucenici, moartea lui Isus nu va părea la început decât un semn al înfrângerii. Învierea, la rândul ei, le va arăta că nu se punea capăt contradicțiilor istoriei.

Timpul epidemiei subliniază DARUL zilei prezente, de care te poți bucura, dar pe care știi că îl poți și pierde într-o clipă. Isus spune că Dumnezeu este obișnuit să aleagă ceea ce noi disprețuim. El nu dăruiește viață însă ca omul să se folosească de timp pentru a uita de cuviința dreptății. Orbiți, refuzând să lucreze pentru Stăpânul care le-a dat pe mână via, lucrătorii răi sfârșesc prin a vedea, la urmă, că n-au lucrat nici măcar pentru ei înșiși! După ce au arătat că sunt lipsiți de rușine, ei dau dovadă și de faptul că au o judecată stricată. Oricine nu țintește mai sus de interesul său imediat, care nu pune preț decât pe auto-suficiența sinelui său, este sortit morții sufletești.

Dumnezeu rămâne credincios legământului, dar dacă dragostea lui rabdă îndelung, n-o face însă cu prețul renunțării la adevăr. Isus a murit ca să câștige un alt rost victoriei și împlinirii: acela pe care îl consideră Dumnezeu. Dacă Isus a ales, la rândul său, „să umble” cu capul spart și să moară pe cruce, înseamnă că există întotdeauna o șansă ascunsă pentru orice om. Ceea ce Isus alege, iar omul disprețuiește în general (!), are mai multă valoare decât toate mașinațiunile sau reveriile omenești. Faptul că piatra disprețuită de constructori ajunge, până la urmă, în capul unghiului, nu e o simplă replică a dreptății la rezultatul mizerabil al prezumției omenești care dă greș! Ajunsă tocmai în capul unghiului, piatra refuzată de om determină miraculos întreg echilibrul construcției. O dreptate… dreaptă, care nu va mai umbla cu capul spart, care ne răscumpără și rămâne pe veci.

+ Mihai, episcop