Interviu cu PS Mihai Frățilă pe marginea lansării cărții Aventura dez-amăgirilor: Despre risipa lui Dumnezeu (Humanitas, 2023), realizat de Liana Gehl – „Actualitatea creștină”, septembrie 2023
Preasfințite, aș dori să rememorăm acum, când e deja toamnă, o zi de la începutul verii – 6 iunie, mai precis –, când ați avut o lansare de carte la Librăria Humanitas-Cișmigiu. Erau prezenți, alături de autor, Horia Roman-Patapievici, Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, și-mi amintesc că deși era o zi destul de caldă, librăria era plină – oamenii umpluseră spațiile printre rafturile cu cărți. Probabil că fiecare a fost atras de aspecte diferite, cum e și firesc, dar cu siguranță rețeta – sau ingredientele – au fost de bun augur. Motivul pentru care vă invit să rememorăm evenimentul este sugerat de zicala „toamna se numără bobocii”. Căci a trecut o vară în care ne-am confruntat fiecare cu amăgiri-dezamăgiri mai mici sau mai mari și, mai ales, am fost cu toții – în continuu – martori și/sau beneficiari ai „risipei lui Dumnezeu”. Cu îndemnul la autodepășire pe care îl lansați în Cuvântul înainte, cred că a fost bine că ați propus cartea la începutul vacanțelor, care sunt și o perioadă de introspecție. Dar ea e la fel de utilă și acum, nu?
Vacanțele reprezintă ocazia nesperată de a te dedica lecturii. Deși lumii de azi îi surâde mai curând gama altor distracții, criticul Alex Ștefănescu ne invită să nu ne îngrijorăm prea mult pentru viitorul cititului. Până să ajungem însă la introspecții estive simandicoase asupra existenței – lucruri despre care aduc vorba în cartea mea –, merită profitat de prezent. Cum citim și ne informăm, în general, sub povara zbuciumului cotidian, puțină tihnă oferă detașare. Și, până la urmă, dezamăgirea ne surprinde benefic.
Țin minte că atunci când am primit invitația și am văzut prima dată titlul, am avut un sentiment de surprindere bucuroasă. Mi-a trecut, așa, prin gând că dacă ar fi să scriu o carte, acesta ar fi titlul pe care mi-ar plăcea să i-l dau. Pentru că este un titlu cu surprize și schimbări pozitive de perspectivă: dezamăgirea devine o aventură, locul fiului risipitor este luat de Tatăl… Mottoul cărții („Cum ar fi dacă Dumnezeu ne-ar da doar ceea ce pentru el nu are nicio valoare?”, luat din Hans Urs von Balthasar) ne plasează și el pe această linie a răsturnărilor de situație. E un procedeu la care recurgeți frecvent – ne puteți spune ce înseamnă el pentru dumneavoastră, ca scriitor, dar și ca păstor în primul rând?
Titlurile, dar și perspectiva de lectură a eseurilor mele au, e adevărat, ceva paradoxal. Ține de stil, nu e o complicație intelectuală. Am învățat eu însumi să mă las surprins de un anumit fel de a povesti, mai curând șocant și care captează atenția. Un cititor intrigat e în general unul captivat, se va putea lăsa interpelat mult mai ușor. De fapt, am scris cu gândul la oamenii care, fără a cunoaște neapărat bucuria credinței, stau în preajma mărturiei creștine. M-am ferit, pe cât am putut, s-o fac pe sfătosul. Siguranța pe care o afișează unii credincioși auto-suficienți este deplorabilă. Cunosc oameni care cred că sunt scutiți să mai facă alegeri, să se zbuciume și care cred că dețin toate răspunsurile. În felul acesta se face un mare rău mărturiei despre Isus. Tot mai mulți oameni cred azi că Biserica creează probleme și, fiindcă ea nu se „adaptează” la slăbiciunile și indolența umanității, sfârșesc prin a lăsa Adevărul în favoarea opiniilor.
Faceți o distincție între „lucrurile pe care în mod obișnuit le înțeleg” și „realitățile la care am ajuns să țin”, spunând că ați scris cartea din perspectiva acestora din urmă. Este deci o carte realistă – o carte în care realitatea, sau mai degrabă ochii deschiși asupra realității au rolul de protagonist?
Înțelegerea evenimentelor și obiectivitatea percepțiilor nu sunt garantate doar de studiul rațional și de dobândirea unui simț cultural, ci și de judecata inimii. Cartea mea pornește de la experiențe personale în confruntarea cu spiritul lui Isus oglindit și păstrat de Evanghelii, cu reacțiile și atitudinile celor apropiați de El, cu experiența cunoașterii în cadrul Bisericii, dar și cu istorii ale unor oameni pe care i-am întâlnit.
La sfârșitul vieții vom fi întrebați cum am mărturisit rațiunile speranței. Mulți oameni se descurajează atunci când sunt puși să aleagă, dar nu putem uita că lucrurile profunde presupun alegeri și că au un preț. Nu numai atunci când ne dorim o casă confortabilă, o mașină spectaculoasă sau facem investiții costisitoare pentru cariere de succes! Realitatea sufletească – din perspectiva lui Isus – se lasă construită prin alegeri în favoarea realității, chiar dacă acest lucru înseamnă să pierzi, ca să te eliberezi din puterea amăgirii.
Locuiesc lângă un supermarket. Cu vreo doi sau trei ani în urmă, tot trecând pe lângă magazin, am văzut vrând-nevrând întreaga suită a unei serii de reclame – pentru promovarea mărcii proprii, firește. Ne arătau roșii albastre, pepeni pătrați etc., iar moto-ul reclamei era: „Reinventează-te!”. Asta e ceva foarte la modă acum, să te inventezi, să-ți construiești o identitate… În acest context, ce preț mai pune lumea pe realitate, azi?
Mă amuz când un magazin își schimbă ordinea raioanelor. Simulând noutatea se stimulează atenția cumpărătorilor față de noutate, dar nu cred că oamenii credincioși trebuie să se reinventeze ca magazinele din proximitate. Viața nu e oricum monotonă. Scriitorul Michel de Grece își amintește că în vremea copilăriei sale (anii 40) nu era permis să spui „Mă plictisesc!”. Nu era doar un semn de proastă creștere, ci însemna să fii lipsit de curiozitatea de a explora și de a descoperi viața. În carte mă străduiesc să spun că în Isus te poți bucura cu intensitate în această viață și s-o câștigi inclusiv pe cealaltă. Spiritul Evangheliei are puterea de a se ridica deasupra oricăror așteptări, dar cine se așteaptă să aibă toate răspunsurile ca să poată crede, se înșală. Numai Șarpele, în impostura ademenirii de la începutul lumii, le promitea lui Adam și Evei perspective imaginare. Dumnezeu nu face niciodată uz de retorică când își oferă, pur și simplu, dragostea și prietenia, mărturisite sublim de jertfa lui Isus. Cred că sunt suficiente premise pentru a ne „reinventa” în orice epocă, indiferent dacă lumea mai știe sau nu să-l prețuiască pe Hristos sau societatea îi mai permite sau nu Bisericii un loc public. Biserica Română Unită a supraviețuit fără „instituții exterioare”, suflul credinței sale fiind menținut de persoane particulare în sfera lor privată. Un asemenea adevăr – probat cu vieți distruse, dar niciodată disperate! – mă încurajează zi de zi în precaritatea și confuzia lumii prezente. Persecuția și latura purificatoare a suferinței, asumate de Isus ca să ne ofere mântuirea (acest lucru nefiind o metaforă), nu pot fi înțelese ca o provocare de tip dolorist, concertată filozofic. Sunt realități sacrosancte ale vocației omului în surprinderea esenței binelui, prin sacrificiul de sine și ajutorul celorlalți.
Revenind la „lucrurile pe care în mod obișnuit le înțeleg” și „realitățile la care am ajuns să țin”, despre care vorbeați la început, în ce măsură acestea se suprapun? Faceți aici un salt interesant, de la cognitiv („înțeleg”) la afectiv („țin”), și dați întâietate afectivității, dar e clar că nu e o dragoste născută din amăgiri – așa cum din păcate sunt cele mai multe iubiri din ziua de azi – ci una întemeiată pe… – iată paradoxul! – … pe cunoaștere, pe înțelegerea realității. E o iubire dificilă – aceasta – și exigentă… A vorbit despre ea Sf. Toma de Aquino, iar în vremurile noastre a scris, mi se pare, Fericitul Vladimir Ghika, în „Prezența lui Dumnezeu”?
Când studiem un anumit aspect al realității e firesc să ținem cont de impactul moral pe care aceasta o are asupra noastră. Și cum construim în funcție de circumstanțe, înțelegem cu timpul că rămâne ceva după noi numai dacă am trăit în prezent, lăsându-ne învestiți de preocupările noastre. Cred că e foarte important să nu cedăm iluziei conform căreia lumea ar începe și s-ar termina cu noi. Aventura dezamăgirilor funcționează după aceleași reguli ca în trecut, chiar dacă labilitatea este mult, mult mai insidioasă, astăzi. Trăindu-ne viața după criteriile credinței, Dumnezeu nu ne cere să predăm urmașilor „maniere” culturale, ci să dăm mărturia Adevărului intangibil și al spiritului Evangheliei, al acelor simțăminte de care a dat dovadă Isus și care schițează și descriu omul profund. Un simplu gest de bunătate dezinteresată și necondiționată continuă și azi să valoreze veșnicia.
Vă mulțumim pentru cele împărtășite aici și, mai ales, pentru că ne-ați ajutat să acordăm un pic mai multă atenție „risipei lui Dumnezeu” în viețile noastre.
A consemnat Liana Gehl
