Viața unui erou este un exemplu de perseverență față de adevăr și moralitate. „Ce este adevărul?” – se întreba Pilat în fața lui Isus arestat și maltratat. „Ce este moralitatea?”, ne putem întreba noi, astăzi. Ce este cu adevărat omul care părăsește această viață și ce fel de legătură ne mai putem imagina cu el? Este, oare, viața o călătorie spre neant sau spre eternitate, al cărui sens îl vom descoperi după ce ne-am expus îndelung libertatea între a alege Binele și a evita Răul, inspirați de credința în Dumnezeu?
Ni se pare, nu-i așa, că ne descurcăm fără Dumnezeu? Mai poate fi atunci moartea evenimentul care provoacă la un examen firesc de conștiință sau e doar accidentul care se întâmplă oricui? E suficient să apelăm la știința medicală ca să întârziem acest lucru și să ne putem permite de a evita clipa fatală a plecării din lume? Ce ne oferă rugăciunea pentru sufletul lui Iuliu Maniu din această seară, dincolo de aspectul comemorativ? Oare nu conștientizarea faptului că nu se sfârșește totul aici, pe pământ? Și că adevărul schimbării vieții noastre – în fața lui Dumnezeu și a conștiinței personale – este și acela de a ne inspira de un exemplu de bine și moralitate creștină?
Alegerile generației Maniu confirmă faptul că un om nu se poate aservi țelurilor lumii. Acești oameni n-au apărat o opinie, una din cele multe. Ca să te identifici până la moarte cu țelul tău nu reziști prin filosofie și nu mori pentru libertatea pe care ți-o oferă statul. Pandemia ne-a pus în fața unei realități crude: nu putem surprinde măreția personajelor care au lăsat urme în istorie, fără să le vedem atitudinea în suferință, fără slujirea lor dezinteresată în favoarea comunității și fără a descoperi credința lor intimă în alegerile pe care le-au făcut. Nimeni nu e pregătit să moară pentru un semn de întrebare sau lucruri care pier, cu atât mai puțin pentru cauza încălzirii globale și combaterea folosirii sacilor de plastic.
Un om credincios ca Iuliu Maniu își făcea zilnic examinarea conștiinței și cerea iertare lui Dumnezeu pentru păcatele sale, dar și ajutorul pentru a se îndrepta. A face acest lucru nu este ceva înjositor, ci simțul de a asuma realitatea firească a vieții ca pe un pelerinaj spre veșnicie. „Idea de pelerinaj” – spune însă un scriitor contemporan – „a fost înlocuită de ideea de picnic: viața a devenit mai mult sau mai puțin o hoinăreală, cu ajutorul tehnologiei și al bunăstării materiale; și dacă din întâmplare devine mai puțin atrăgătoare, dacă devine urâtă de-a dreptul atunci mai bine o întrerupi, înainte să se facă și mai dureroasă”. Ne-am obișnuit astfel greșit să decidem totul: cine să se nască și cine nu, când și cum murim. Or acest fel de a vedea viața nu este cu certitudine învățătura pe care ne-a lasat-o Isus!
Suntem, deci, invitați să vedem că moștenirea generației Iuliu Maniu nu se poate răscumpăra prin vanități romantice și nu se poate mulțumi cu explicații ideologice naționaliste. Nimeni nu merge la moarte dacă nu ar avea simțul sufletesc că omul e mult mai mult decât trupul, decât chiar siguranța sănătății sale medicale; că suntem mai mult decât un compromis lumesc, o idee politică sau un calcul utilitar. Să ne rugăm, așadar, să putem descoperi adevărata imagine pe care o dezvăluie Hristos. Și ca nestatornicia, egoismul și bunul plac al fiecăruia dintre noi să nu poată să ne mai înșele cu amăgirile acestei lumi.
+ Mihai, episcop
