A doua zi de Paște, la Liturghie citim Ioan 1, 18-28. Este continuarea prologului Evangheliei după Ioan, adică ceea ce s-a citit în ziua Învierii, la Sfânta Liturghie.
Ioan, profetul mesager care boteza la malul Iordanului, este vizitat de „cenzura” religioasă oficială! Fariseii sunt sensibili la gesturile oricărei persoane care are ascendent asupra mulțimilor și care, predicând în numele Domnului, își arogă o oarecare autoritate „rituală”! Anume veniți de la Ierusalim, trimișii fariseilor îi cer lui Ioan cartea de identitate: „Cine ești? Ești profetul, Ilie…, alesul ?”
Ioan spune despre sine, dând glas profetului Isaia: „Un glas strigă: «În pustiu gătiți calea Domnului, drepte faceți în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple și tot muntele și dealul să se plece; și să fie cele strâmbe, drepte și cele colțuroase, căi netede»”. (Isaia 40, 3-4). O profeție cu ciudate conotații „geografice”. Strada să fie netedă: să se umple văile și să fie retezate culmi, drumul să fie neted spre inima oamenilor. Parcă ar fi vorba despre lucrările și amenajările tipice la construirea unei autostrăzi! De treizeci de ani vedem și la noi în țară cât de puțină poetică poate să aibă un asemenea proiect al autostrăzilor! Cu atât mai greu este, în fond, netezirea căilor Domnului în… pustiul inimilor.
„Cel Ales este în mijlocul vostru, voi nu-l cunoașteți, El vă va boteza cu foc în Spirit!”, continuă Ioan. Un gând al carității se impune pentru noi, cu ocazia celebrării victoriei lui Isus: să nu uităm de semenii noștri indiferenți sau necredincioși. Pentru aceștia Paștele nu poate fi decât „aiureală” sau cel mult o tradiție culturală, exterioară. A le netezi calea – autostrada Cerului – înseamnă a fi convinși de misiunea pe care Învierea o are în viața noastră. Botezul – a fi înmormântat omul cel vechi pentru a învia omul ce nou, cel în Isus – este cartea creștinului de identitate.
De la această profeție precisă a lui Isaia a intrat în limba română expresia „a striga în pustiu” (creată printr-o greșeală de punctuație a traducerii). A devenit sinonimă cu „a face ceva în zadar”. De ce s-ar mai risipi atunci Dumnezeu, dacă apelul său riscă să fie expus zădărniciei omului? Pur și simplu, fiindcă este Părinte. Părintele care se risipește în milostivire și răbdare, amintindu-ne acest adevăr incontestabil și în acel exemplu formidabil al Pildei fiului rătăcit.
*
Isus îi spunea Gabriellei Bossis (laică franceză, mistică, +1950): „Bunătatea unui Mântuitor mort sub infamie [crucea] a înspăimântat vreodată pe cineva?” Slăbiciunea lui Isus ne vine în întâmpinare! Tocmai de aceea, a doua zi de Paște, ni se cere să ne legitimăm, să scoatem la vedere cartea de identitate. Dincolo de „obligația” de a da pe la biserică, suntem „atinși” la buletin, la marca lui Isus din suflet, la iubirea lui și la viața carității noastre. Sunt cu adevărat active în inima noastră? A le cultiva, a le lăsa libere ca să ne inspire este, de departe, miza trecerii noastre prin lume.
+ MIHAI, episcop
*foto – Pustiul Iudeii, fotografie realizată cu ocazia pelerinajului credincioșilor greco-catolici din București din 2010
