Predica PS Mihai de Anul Nou 2022,
la sărbătoarea patronală
a catedralei din București
Evenimentul Crăciunului revelează cum se folosește Dumnezeu de coincidențele și „accidentele” istoriei pentru a orienta cursul mântuirii. Chiar dacă libertatea noastră îi poate strica uneori proiectele, El conduce lucrurile în favoarea mântuirii sufletelor. Acest lucru înseamnă că planul lui este mult mai amplu decât ceea ce noi reușim să înțelegem.
Nouă luni mai devreme de nașterea lui Isus, Arhanghelul Gavril îi spusese Fecioarei Maria că pruncul care se va naște dintr-însa „va fi mare și Fiul celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 32). Cu toate acestea, soarta nu i-a garantat copilului Hristos nicio comoditate. Sfântul Iosif și Maica Preacurată nu vor fi scutiți de grija de a ocroti viața Pruncului. Urmăriți de Rău, au fost preveniți de pericole, dar au trebuit să țină seamă de prudență și să-și caute singuri lucrurile necesare supraviețuirii. Dumnezeu le-a îndrumat pașii, i-a ocrotit în mod tainic, dar vizibil ei au trăit numai din credință.
Pasajele din Evanghelii care evocă nașterea lui Isus arată că Dumnezeu nu și-a scutit Fiul de grija vieții, din primele sale zile pe pământ. În aceste texte se anticipează deja soarta tragică a lui Hristos. Toată existența sa pe pământ a fost îndreptată spre Vinerea Mare pentru a duce la împlinire planul lui Dumnezeu. Moartea lui pe cruce nu a fost un banal accident de la sfârșitul călătoriei într-o lume marcată de răutate și cruzime. A fost culmea misiunii sale pentru care El se născuse în lume.
Isus a coborât în lume și s-a născut: pentru a da un nou curs evenimentelor. Ceea ce este, în general, pentru lume un eșec, pentru credință reprezintă taina seminței care cade în pământ și moare pentru a aduce roadă.
Dumnezeu nu întârzie niciodată să ne arate voința, dacă îl căutăm cu onestitate. Tocmai de aceea, a-i cere harul pentru a crește în credință și a ne lăsa conduși cu aceeași încredere, care a însuflețit existența celor două suflete din Nazaret ajunse în puterea nopții la Betleem, este până la urmă un țel serios pentru orice viață.
Suntem la cumpăna anilor. Într-un fel este firesc să facem un bilanț. Definirea proiectelor noastre conferă până la un punct existenței noastre realismul și echilibrul necesare. A rămâne însă prea mult timp în zona „succesului” nu e cu putință pentru omul adevărat credincios. De ce? Este știut că fidelitatea față de Isus îi pune pe creștini în imposibilitatea de a trezi simpatie sau popularitate generală. Dar, dacă bătălia cu Răul este sinceră, trebuie să contăm pe ceea ce Dumnezeu oferă: harul său, care este gratuit.
La începutul anului putem vedea cu mai multă ușurință ce ne expune pericolelor și cum are loc bătălia noastră cu visele. Fiindcă visările iau cel mai adesea o înfățișare firească a proiectelor pe care le avem, acestea reprezintă o mare ispită. Visările somnului sunt de cele mai multe ori fanteziste. Acelea pe care le avem însă cu ochii deschiși – constând în dorințe sau așteptări, care ne implică toate forțele – nu au de multe ori consistența realității ancorării în Providență. Din păcate numeroase visări/proiecte provin din vanitatea pe care n-o recunoaștem ca atare, decât în timpul unor încercări ca acelea pe care o arată pandemia.
Sub pretextul binelui ni se întâmplă să visăm multe situații convenabile. Avem de-a face însă cu socoteli interesate, travestite în bine. Imaginăm ceva bun, dar suspect datorită egoismului, un bine construit de dreptatea noastră subiectivă, de frustrare, de interese meschine, ca și cum totul ni s-ar cuveni. Ne trezim apoi și în postura de a ne lupta cu visările nebănuite ale celorlalți. Începe apoi o cursă a rivalității cu ceilalți, acoperindu-ne în primul rând slăbiciunile, răutatea și mai ales lipsa de credință printr-un fals devotament, consacrat în aparență Bisericii. Așa se întâmplă o dăruire prefăcută, definită de amărăciunile de a nu ne putea realiza fanteziile, de dorința meschină de a crea o lume numai pe gustul și după măsura noastră. Tulburați, nu vom putea atunci decât să aruncăm vina pe aceia care ne amintesc cu simplitate că puterea creștinilor – și a Bisericii – e în valoarea prezentului: în asemănarea cu Isus și stăpânirea de sine, în ținerea Poruncilor.
Isus ne arată că cel mai mare serviciu adus Binelui este în primul rând convertirea și fidelitatea noastră față de Cruce: „m-am răstignit împreună cu Hristos; și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Iar viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine” (Galateni 2, 20). Cei care vor să-și impună visările deșarte ar trebui să-și amintească că Isus nu a reușit să-i convingă sau să-i convertească pe cei mai mulți dintre aceia cărora le predica Împărăția. Eșecul său l-a purtat spre Calvar, dar din Crucea lui s-a născut Biserica și a venit mântuirea. Aceasta înseamnă că Taina morții sale – indicele adevărat al eficienței creștine! – face parte din viața Bisericii și a fiecărui om. Dacă nu putem fi mai presus decât Învățătorul, înfrângerea este considerată ca atare doar de cei care se mărginesc să trăiască după regula succesului cantitativ și realizarea voinței lor proprii.
Eficiența lumească nu are, așadar, legătură nici cu Isus, nici cu misiunea de creștin. Hristos a refuzat cu bună știință orice pretenție de calcul și putere. Însăși ideea de calcul pentru Dumnezeu nu are valoare, fiindcă Binele sau Adevărul nu sunt determinate de procente. Pentru ca să ne ajute să admitem acest lucru, Isus ne propune exemplul copilului. Copilul primește totul cu naturalețe – cu naivitate chiar! –, fără calcule și fără să pretindă ceva.
Anul care stă să înceapă ne va aduce schimbări nebănuite. Să ne ajute Dumnezeu să fim pregătiți, deși nu se bazează El pe slăbiciunea noastră. Vorba aceea însă, dacă ațipim, când ar trebui să stăm de veghe, măcar să-i rămânem aproape lui Isus cu smerenie. Asumând, astfel, tot ceea ce nu putem îndrepta sau schimba, nu facem doar un simplu act de umilință încrezătoare, ci îi oferim Domnului șansa de a se naște în suflete. Prietenia sa necondiționată este temeiul speranței și șansa viitorului. „Unde îți este comoara” – zice Domnul –, „acolo îți va fi și inima!”(Matei 6, 21). Să putem pricepe că bucuria adevărată provine din numele lui Isus. El continuă într-adevăr să fie Emanuel: Dumnezeu este cu noi.
+ MIHAI, episcop
